Istorie

Cea de pe urmă categorie este poate, vorba zicalei, cea dintâi. Când ajungi în această zonă ești sufocat practic de istoria extraordinară, vestigii vechi de mii de ani putând fi întâlnite la tot pasul. Ruinele marilor cetăți grecești sau romane, pe vremuri cetăți impresionante ridicate de puterile previi, așteaptă să le fie acordată recunoașterea meritată. Histria, Adamclisi, Tomis, Callatis iar călătoria abia a început... Citeste mai departe »

Turism Geografic

Constanța se laudă cu rezervații naturale impresionante. Dunărea ce desparte bătrâna Scytie de restul României, Cheile Dobrogei cu ale sale peșteri, pădurile, lacurile, fauna și flora sud-dobrogeană fac din județul nostru unul dintre cele mai frumoase locuri ale continentului. Citeste mai departe »

Atractii Turistice

Cei care vin să își petreacă vacanța pe litoral au numeroase variante de petrecere a timpului liber. Atunci când s-au săturat de stat pe nisipul fierbinte sau de băile prelungite în apa Mării Negre, ei pot porni la drum, pentru a vizita obiective extraordinare, presărate de-a lungul județului Constanța. Această regiune oferă atâtea variante, încât este imposibil să te plictisești. Citeste mai departe »

Legende

Ne afăm într-un tărâm încărcat de povești extraordinare, de legende și basme inedite. Miturile vechi de mii de ani au supraviețuit până în zilele noastre și avem datoria de a le scoate la lumină și de a le transmite mai departe urmașilor noștri. De unde vin denumirile localităților constănțene, ce taine vechii de milenii ascund anumite locuri, acestea sunt întrebări la care trebuie să găsim răspunsurile potrivite. Citeste mai departe »

Filme Documentare

O colecție de filme documentare realizate în anii 2007-2008 de televiziunea CTV. Echipa care a realizat aceste filme a fost compusă din: Cristian CEALERA (realizator- producător), Răzvan MALCIU (editare imagine, foto, regie), Cristian MEDVEGHI (operator imagine), Marius KLEIN (voice-over), Marius MATEESCU (muzică), Bebe PITEI (foto) Marian URDĂ (asistent producție). Citeste mai departe »

Medical

Chiar dacă nu se poate lăuda cu spa-urile hotelurilor de cinci stele din străinătate, județul Constanța este locul preferat de zeci de mii de persoane cu probleme de sănătate. Tratamentele balneo-climaterice, nămolul curativ, aerosolii marini, acestea sunt doar câteva dintre elementele care au adus regiunea pe harta centrelor medicale europene. Citeste mai departe »

Religie

Constanța este tărâmul apostolului Andrei, \\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\"cel dintâi chemat\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\", al Sfântului Casian și al tuturor martirilor care și-au apărat dreapta credință. Mânăstirile și bisericile acestui pământ apostolic așteaptă cuminți vizitatori pentru a-și oferi frumusețile și poveștile lor.Să nu uităm însă nici de comorile musulmane din aceeași zonă, moschei și geamii impresionante pe care le poți întâlni în aproape orice colț al județului. Citeste mai departe »

Gastronomic

Bucătăria dobrogeană este una dintre cele mai complexe, având în componența sa rețete fără de seamăn. Peștele gătit în stil lipovenesc, șuberekul, baclavaua, sarailiile și toate celelalte bunătățuri ale musulmanilor, plăcintele aromânilor sau mâncărurile aduse de la sud de greci Citeste mai departe »

 

Attalos Bestiarul – luptătorul cu fiarele

Attalos Bestiarul – luptătorul cu fiarele

Bestiarul (bestiarius) era un tip anume de gladiator din timpul Imperiului Roman, cel care întotdeauna lupta împotriva unor animale sălbatice, periculoase. Acești „luptători cu fiarele” puteau fi întâlniți în toate amfiteatrele Imperiului, de la Roma și până în cele mai îndepărtate colțuri de provincii.

Luptele între gladiatori erau foarte apreciate de popor dar spectacolul oferit de bestiari era și el foarte gustat iar eroii săi erau foarte iubiți de către public. Și în Moesia Inferior (Dobrogea de azi) au trăit și luptat astfel de bestiari.

Unul dintre aceștia se numea Attalos (a nu se confunda cu martirul creștin de la Niculițel din sec. IV d.H) și a fost faimos în vremea sa, în sec.III d.H. A fost o vedetă a amfiteatrului de la Tomis, despre care am mai vorbit. El și-a găsit sfârșitul într-unul dintre spectacole și a fost înmormântat în zona Palazu Mare, cel mai probabil în cimitirul așezării unde își avea casa.

Toate informațiile despre acest Attalos le cunoaștem din stela sa funerară, descoperită în sec.XIX și care astăzi se găsește în lapidariumul Muzeului Național de Istorie a României București.

Inscripția sa a fost tradusă astfel de către specialiști: „Aici, trecătorule, zac eu, Attalos, luptător cu fiarele, care după ce am doborât în amfiteatru mulți tauri, am plecat, la cei morți, înfruntând un taur (bivol) sălbatic care m-a omorât”.

La Roma, bestiarii înfruntau lei, tigri, rinoceri etc dar într-o provincie ca Moesia se foloseau la spectacole în general urși, mistreți sau tauri.

Unii specialiști consideră că Attalos ar fi putut fi ucis de către un zimbru, un animal care trăia, în acele timpuri, în pădurile Carpaților.

Deasupra inscripției Attalos este reprezentat alături de soția sa. Acest lucru demonstrează clar că era un om liber, eptrnu că sclavii nu aveau voie să se însoare. De altfel, gladiatorii din sec. II – III erau, cei mai mulți dintre ei, oameni liberi, înscriși voluntari pentru astfel de spectacole.

Ani buni, Attalos bestiarul i-a încântat pe tomitani cu faptele sale de vitejie. S-a bucurat de aplauze, de faimă și de averi dar a plătit în cele din urmă prețul, cu sângele său…

Bibliografie – Revista Pontica, ISM II, Alexandru Ghe Sonoc – „Câteva considerații în legătură cu organizarea spectacolelor publice și percepția luptelor cu fiare și de gladiatori în Moesia Inferior, Regatul Bosporan și în Dacia Romană” – Acta Terrae Septemcastrensis II

Skirtos Dacul

În uralele mulţimii, Gladiatorul intră în arenă… Tomitanii îi strigau entuziasmaţi numele, mândri de eroul lor care de mai bine de doi ani de zile îi încânta cu actele sale de vitejie. Skirtos, băştinaşul get era un bărbat tânăr puţin trecut de 20 de ani, dar viaţa grea pe care o dusese lăsase deja urme adânci pe trupul său.

Se născuse om liber, nepot al unui fierar destoinic din Axiopolis, devenit cetăţean al Imperiului în urma acelei “Constitutio Antoniniana” decretată de împăratul Caracalla. Soarta fusese însă apoi crudă cu el şi cu familia sa. Mama îi murise pe când el avea doar vreo cinci ani, apoi tatăl îi plecase de acasă să facă negoţ peste Danubius şi nu se mai întorsese niciodată… Crescuse pe străzile oraşului, furase de copil doar pentru a avea de mâncare iar pe la 15 ani, omorâse fără să vrea un flăcău ceva mai mare decât el şi care făcea parte dintr-o bandă rivală de mici tâlhari.

Crima îl trimisese direct în temniţa castrului militar, unde stătuse vreo doi ani. Acolo, în haznaua aceea aducătoare de boli şi de moarte îl găsise nobilul Parmon din Ibida, venit la Axiopolis în căutare de sclavi. Pentru că nu mai erau multe războaie şi nici prea multe neamuri de înrobit, sclavii erau tot mai rari în Imperiu iar bogătaşii romani erau nevoiţi să îi cumpere direct din temniţe, de la diverşi paznici şi militari corupţi. Parmon avea nevoie de braţe de muncă şi asta fără prea multe cheltuieli. Aşa se întâmplă că Skirtos, cel născut liber deveni, dintr-o dată, sclav…

Purta şi acum pe mâna dreaptă stigmatul acelor vremuri, marca lui Parmon. Muncise un timp alături de alţi sclavi în ferma villei de la Ibida, apoi într-o zi, se luă la harţă cu un supraveghetor. Foarte tânăr dar extrem de voinic, Skirtos îi rupsese falca bărbatului dintr-o singură lovitură. Pricina încăierării nici nu şi-o mai amintea… Fortuna îi zâmbise în acea zi: În loc să fie biciuit sau chiar ucis pentru fapta sa, se trezi lăudat de Parmon, care îl luă imediat lângă sine ca paznic al familiei. Îi sluji nobilului ani buni iar într-o noapte, pe când se aflau la Histria pentru negoţ îl salvase de atacul unor tâlhari.

Această ultimă faptă îi schimbă soarta: Se trezi la 20 de ani eliberat din sclavie, Parmon mulţumindu-i astfel pentru că îi scăpase viaţa. Dar pentru că nu ştia să facă altceva decât să se lupte, după doar câteva zile intră de bună voie, ca om liber, voluntar “auctorati” în cel mai mare ludus al Moesiei Inferior, cel al lui Marcus Caspa, de la Tomis. Îi plăcuse acolo, îşi făcuse tovarăşi pe viaţă, trăise clipe minunate de desfrâu în compania unor sclave nubiene oferite drept recompensă de către lanista, petreceri udate din greu cu vin gros ca sângele de urs brun, licoare a zeilor adusă din Dacia cea muntoasă. Urmase apoi şi prima luptă în arena mare şi primul om ucis cu intenţie, pentru că fusese o confruntare “sine missione”, fără iertare… În următorii doi ani mai luptă de patru ori şi ieşi de fiecare dată învingător. Dobândi o mare faimă în întreaga provincie încă de la cea de a treia luptă, atunci când îl răpusese în arenă pe celebrul Hesta ilirul, cel care avusese peste 20 de victorii în arenă şi care luptase de câteva ori, cu succes, în legendarul Colosseum de la Roma. Publicul îl iubea şi Fortuna îi zâmbise din nou: era printre singurii gladiatori geţi din provincie şi la fiecare confruntare îi avea de partea sa pe băştinaşii mândri că au în arenă un campion al lor.

I se dusese vestea în provinciile învecinate şi lanista Caspa negocia la sânge orice apariţie a sa. Era cu atât mai căutat cu cât el era un raetiar spectaculos, cel îmbrăcat doar într-o simplă tunică de piele dar cu braţul stâng acoperit până la gât. Era mereu înarmat cu nelipsitul trident în mâna dreaptă şi avea întotdeauna pregătită în mâna stângă plasa de prins adversarul. La brîu purta un gladius pentru lovitura finală iar la spate îşi ţinea mereu un pumnal, pentru momente mai puţin prielnice ale luptei. Publicul era în delir atunci când “pescarul” învingea un secutor, un murmillo sau un thrax. Victoriile şi spectacolul făcut îi aduseră bogăţie. Dobândise rapid cheag, îşi cumpărase o casă doar a lui şi o cunoscuse apoi pe Samia, o metisă frumoasă rătăcită în Moesia, în drumul său de pe meleaguri necunoscute spre Roma cea atât de lăudată pentru frumuseţe…

Astăzi, în ziua Idelor lui Marte, în arena Tomisului, Skirtos cel însetat de sânge zâmbi cu plăsmuirea Samiei în gânduri… Samia cea dragă inimii sale urma să îi dăruiască în scurt timp un prunc, fără îndoială, un fiu…

Gladiatorul fu înterupt din visare de trâmbiţele ce anunţau sosirea adversarului său. Bineînţeles, era un secutor, un “urmăritor” care purta sabie şi o cască uriaşă, şi care se ascundea mereu în spatele unui scut mediu. Skirtos îşi măsură adversarul: era mai voinic cu el, mai scund, mai vârstnic… Un adversar care nu trebuia să îi opună prea multă rezistenţă… Salutară împreună loja în care se aflau guvernatorul provinciei şi patronul spriritual al oraşului, sponsorul Jocurilor, Anianus Aurelius Priscius. Dornic să îl impresioneze pe guvernator şi să îşi păstreze publicul dornic de sânge, Priscius promisese o luptă sine missione. Iar aceasta începu pe dată…

Skirtos înţelese imediat că îşi judecase greşit rivalul: secutorul era iute şi obişnuit să fenteze loviturile tradiţionale ale raetiarului. Lanistul Caspa îi spusese că nu se ştia mare lucru despre el, doar că era un străin din Nord, poate un veteran al armatei. Înaintea luptei, lui Skirtos nu îi păsase cine este adversarul său, acum însă ar fi vrut să afle mai multe despre el… Aruncă din nou plasa, încercând să îi prindă celuilalt piciorul stâng şi să îl trântească la pământ. Din nou, Străinul se feri la timp. Lupta continuă minute bune, fiecare reuşind să evite la timp loviturile voit finale ale celuilalt. Skirtos nu se temea însă de nimeni, nimeni nu îl răpusese vreodată şi nici în această zi nu avea să se întâmple acest lucru. Avea să ajungă teafăr acasă, alături de Samia sa dragă, cântând pruncului necunoscut singurul cânt ce şi-l mai amintea de la pierduta sa mamă.

Se grăbi să termine lupta, şi pentru prima oară în arenă, nu se gândi prea mult. Se bucură că tridentul îşi atinse ţinta, intrând adânc în şoldul Străinului şi îşi zise că asta fusese… Nu se aştepta la ceea ce urmă… Prăbuşit şi învins, secutorul îşi folosi gladiusul asemeni unui pumnal. Nereuşind să ajungă la raetiar, el aruncă sabia de parcă ar fi luat la ţintă un simplu copac. Lama se înfipse adânc, puţin mai sus de inimă… Skirtos făcu ochii mari, neînţelegând ce se întâmplă, apoi, pe măsură ce gândurile îi deveneau tot mai întunecate, scăpă din mâini tridentul. El era cel în picioare şi totuşi, tot el era cel învins!

Se lăsase tăcerea în amfiteatrumul Tomisului… Dacul căzu… Întins pe spate, Skirtos Campionul privi câteva clipe cum Soarele de deasupra sa devine tot mai ceţos şi mai întunecat. Pleoapele i se închiseră şi nici nu îl mai simţi pe străinul ce se ridicase. Se gândea doar la Samia, la pruncul nenăscut, la casă… Se gândea la viaţă…

A doua zi în zori, lanistul Marcus Caspa şi întristata Samia merseră în afara zidurilor oraşului Tomis, pentru a-i înhuma rămăşiţele celui ce fusese Skirtos Dacul. Pe piatra sa de mormânt, ce-l înfăţişa în arenă, un meşter plătit cu bani grei îi scrisese epitaful: “Eu, Skirtos Dakesis, om de condiţie liberă, încununat cu şase victorii, părăsind viaţa înainte de vreme, zac la Tomis, având ca locuinţă mormântul. Vă urez sănătate…”

sursa foto – europeana.cimec.ro – stela funerara a lui Skirtos Dacul – Muzeul National de Istorie a României Bucureşti

Invazia costobocilor, dacii cei “străluciţi”

Koistobokoi! Străluciţii! Aşa li se spunea vitejilor şi neînfricaţilor daci liberi ce în urmă cu două milenii trăiau în Nordul Moldovei dar şi în zone din Maramureş sau Galiţia (zonă istorică împărţită azi între Polonia şi Ucraina). În 106, atunci când Dacia lui Decebal a fost cucerită de romani, costobocii au fost unul din neamurile rămase în afara zonei de influenţă a Imperiului. Izvoarele istorice ne spun povestea unui popor extrem de numeros şi foarte viteaz, condus de regi străluciţi precum Pieporus sau Bithoporus. Duşmani declaraţi ai romanilor, “străluciţii” au declanşat în a doua jumătate a secolului II una dintre cele mai devastatoare invazii asupra provinciilor stăpânite de romani. În anul 170, dacii din Nordul Moldovei atacă fulgerător şi Moesia Inferior, Dobrogea noastră, distrugând mai multe castre şi oraşe. O inscripţie descoperită la Tropaeum Traiani (Adamclisi) ne spune că un nobil get din oraş, Dazius Comozoi este ucis într-unul dintre atacurile invadatorilor. De asemenea ştim din alte două izvoare epigrafice că oraşul Callatis a fost atacat de aceşti străluciţi, fiind ulterior nevoie ca zidurile distruse ale cetăţii să fie reconstruite. Ordinul de reconstrucţie a fost dat de guvernatorul provinciei Valerius Bradua, care a luat o decizie similară şi pentru cetatea Tomis, şi ea afectată de un atac al costobocilor. Din Dobrogea, costobocii coboară în Tracia şi până în Attica, unde ajung să distrugă templul din Eleusis. Împinşi înapoi de romani, costobocii devastează timp de aproape doi ani provinciile nordice ale Imperiului (Moesia Inferior cu precădere). Între Dunăre şi Mare ei înregistrează însă o înfrângere însemnată în faţa romanilor conduşi de Iulius Vehilius Gratus Ilianus, soldaţii imperiului fiind ajutaţi în această bătălie şi de trupe militare ale geţilor dobrogeni. Invazia a avut loc în timpul împăratului Marc Aurelius (161-180). Ştim acest lucru întrucât după înfrângerea şi gonirea năvălitorilor, mai multe oraşe din Dobrogea, salvate de la distrugere, au ridicat altare de mulţumire şi pentru cinstirea cezarului salvator: Ulmetum (Pantelimon) în anul 172, Vicus Scenopetis în 176, Vicus Celeris (Vadu) în 177, Vicus Novus (Babadag) în 178. Invazia costobocilor a venit într-un moment delicat pentru Roma, atunci când Marc Aurelius era prins în războiul cu cvazii şi marcomanii. După anul 172, cea mai mare parte a costobocilor părăsesc Moesia Inferior şi se întorc în locurile de baştină. Amintirea atacurilor lor devastatoare din Dobrogea a dăinuit însă timp de aproape două mii de ani…

Bibliografie – Adrian Bejan – “Istoria Daciei Romane”, Giurescu – “Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi”, Ptolemeu

Sărbătorile zeului Dionysos şi cetăţile pontice

În urmă cu mai bine de două milenii, locuitorii oraşelor greceşti de la malul Pontului Stâng se închinau divinităţilor olimpiene, “moştenite” din Elada, patria mamă. Dintre toţi zeii cunoscuţi (Zeus, Apollo, Hermes, Hera, Atena, Artemis etc), niciunul nu era însă celebrat atât de des precum Dionysos, zeul vegetaţiei, al vinului, al extazului şi al fertilităţii. Acesta era extrem de popular şi printre sciţi şi traci, aceştia din urmă adorându-l şi sub formele proprii Sabazios sau Derzelas (daco-geţii). De altfel, legendele spun că din Tracia muntoasă, zeul şi-ar fi extins cultul în întreaga lume, aici, în Munţii Balcani obişnuind să îşi desfăşoare celebrele şi controversatele sale serbări cu nimfe şi satiri. Este explicabil aşadar de ce sărbătorile lui Dionysos au fost extrem de populare în Dobrogea antică, la festivităţile în cinstea acestui zeu participând nu doar grecii din cetăţi, ci şi alte neamuri ale acestor meleaguri. Dovezile arheologice privind sărbătorile dionysiace din cetăţile Pontului sunt extrem de numeroase (epigrafice, arheologice, numismatice). Din secolul V î.H şi până în sec. III, d.H (romanii au preluat divinitatea sub forma lui Bacchus) au existat în paralel atât cultul tainic orgiastic (dedicat puţinilor iniţiaţi), cât şi cel public. Faima sa a dus la numeroase sărbători publice, desfăşurate la Histria, Tomis şi Callatis, la Olbia (Ukraina, pe malul râului Bug), la Odessos (Varna) Messembria (Nessebar), Apollonia Pontica (Sozopol, Bulgaria). Ştim astfel de Anthisteria (Anthisterii), Sărbătoarea Florilor, “a naturii care renaşte şi a vinului fermentat în butoaie” şi care se organiza în fiecare an, primăvara (luna anthesterion), în cetăţile de la malul Mării Negre. Erau evenimente compuse din procesiuni şi libaţii aduse zeului, sacrificii de animale şi alte ofrande, dar şi din banchete, concursuri şi mai ales reprezentări dramatice şi de comedie. La Histria, Sărbătoarea Florilor era în aceeaşi perioadă cu cea a zilei eponime (n.r.care dă numele unui oraş) şi în cadrul căreia i se aducea cinstire şi eroului întemeietor Meniskos, cel care adusese triburile din Milet, întemeind oraşul în sec VII î.H.. Trei zile dura Anthesterionul în fiecare dintre cetăţile pontice. Ziua I-a era aceea a ceremoniei de deschidere a butoaielor, unde se păstrase vinul ce urma să îi fie oferit zeului, ca ofrandă. A doua era Ziua Pocalelor, atunci când după procesiunea solemnă de intrare a lui Dionysos în cetate aveau loc numeroase banchete cu degustarea vinului nou (întreceri de băutură). Ultima zi era Sărbătoarea Marmitelor, numită aşa după vasele de pământ pline cu legume fierte ce îi erau oferite Zeului. Această a treia zi era una cu caracter funebru, cu ritualuri legate de cultul morţilor şi îl preamărea, în paralel şi pe Hermes, sub forma acestuia de zeu “infernal” ce se îngrijea de sufletele celor trecuţi pe cealaltă lume. Anthisteriile nu erau însă singurele sărbători dionysiace. Ştim astfel că la Olbia avea loc iarna Sărbătoarea Tescuitorilor iar în alte oraşe Sărbătoarea Chytrelor, în cadrul acestora din urmă având loc concursuri între comici. Cei mai buni dintre aceştia erau aleşi să participe la cele mai mari Sărbători în cinstea Zeului, Marile Dionisii (tot primăvara – probabil martie). Cu această ocazie se organizau spectacole de teatru la Tomis, la Histria (nu a fost identificat din păcate teatrul), la Callatis. În această din urmă cetate a Pontului în sec II î.H ştim că aveau loc şi Sărbători Treiterice, în cadrul cărora zeului i se sacrifica o capră. Apoi, fostul stăpân depunea în sanctuar pielea, capul şi picioarele animalului, încercând să le potrivească atât de bine încât să semene animalului din timpul vieţii (un obicei straniu, să recunoaştem). Toate aceste sărbători publice nu aveau caracterul orgiastic al tradiţiei iniţiale, erau celebrări dedicate întregii comunităţi, pentru că Dionysos era în Dobrogea antică un zeu al tuturor…

Bibliografie – Revista Pontica 37-38 (2004), Remus Mihai Feraru  – “Sărbători dionysiace în cetăţile greceşti ale Pontului Stâng”

sursă foto-coomonswikipedia.org (Louvre -Dionisyos)

Fortificaţia de la Ovidiu

Pe malul vestic al lacului Siutghiol (fost golf al Mării Negre), în apropierea Insulei lui Ovidiu, la doar 10 kilometri distanţă de marea metropolă a Tomisului, exista în urmă cu peste 1500 de ani o mare şi puternică fortăreaţă militară. Astăzi, la Ovidiu, în această zonă întâlneşti doar un cartier rezidenţial de vile iar ruinele bătrânei cetăţi sunt ascunse sub pământ, ignorate de un cotidian puţin interesat de povestea lor. Fortificaţia “de tip quadriburgium” are 69 de metri lungime şi o lăţime de 53, patru turnuri impozante şi ziduri de incintă groase de aproximativ 2 metri. Datează din epoca romano-bizantină (sec.IV-VI d.H) iar arheologii care au cercetat-o au concluzionat că era un avanpost în defensiva nordică a Tomisului. Rolul său era unul extrem de important şi anume, ea apăra sursa de apă de la actuala Cişmea, de unde în urmă cu un mileniu şi jumătate se aproviziona, prin apeducte subterane şi marele oraş antic.Astfel de fortificaţii militare se construiau pentru apărarea cetăţilor mari, pentru protejarea unor obiective importante şi a drumurilor imperiale. În Dobrogea mai cunoaştem fortificaţii similare, dar de dimensiuni mai mici: la Palazu Mare (dimensiuni 15-25 de metri) şi la Topraichioi (14-38 m, pe malul lacului, pe drumul DN22 spre Tulcea), ambele datând din aceleaşi veacuri IV-VI. Revenind la fortificaţia de la Ovidiu, trebuie să spunem că datarea sa a fost facilă graţie numerosului material arheologic descoperit, în general ceramică şi monede datând de pe vremea împăraţilor Valentinian, Valens, Theodosius I (IV), Arcadius, Honorius (IV-început de V) sau Iustinian (VI). O teorie interesantă este aceea că fortificaţia de la Ovidiu făcea parte la un moment dat dintr-un limes (frontieră) pontic, pe malul Mării Negre fiind descoperite mai multe astfel de obiective militare. Timp de aproape  200 de ani, castrul de la Ovidiu a vegheat golful Siutghiol şi drumul spre Tomis, pentru a-şi înceta existenţa în veacul al VI-lea, în urma unei distrugeri violente, provocată de migratori. Situl arheologic de la Ovidiu are o suprafaţă impresionantă de 8000 de metri pătraţi şi nu cuprinde doar fortificaţia romano-bizantină. Au fost descoperite vestigii arheologice din perioada VI-II î.H (ceramică greacă şi autohtonă dar şi din epoca medieval timpurie (sec.X-XI, fragmente ceramice) când nu putem vorbi însă de locuire propriu-zisă, ci poate doar de una sporadică.

Bibliografie – Constantin Băjenaru “Observaţii recente cu privire la Fortificaţia de la Ovidiu” Revista Pontica 35-36; Gheorghe Papuc, Mihai Bucovală, Mihai Ionescu, Cecilia Paşca – articole publicate în Revista Pontica în perioada 1980-2002

 Foto – cronicacimec.ro – fortificaţia Ovidiu (bazilica)

Basilicile Tomisului

Vestigii incredibile ale antichităţii îşi dorm somnul de milenii, la doar câţiva paşi sub picioarele noastre, în pământul bătrânei cetăţi Tomis. Printre ele se numără şi lăcaşurile de cult paleo-creştine, basilicile din primele secole ale creştinătăţii. Din lipsă de bani sau de spaţiu, ele nu au fost săpate şi dezvelite pentru conservare, aşa cum ar fi trebuit, ci, în general, doar identificate. Două dintre ele, impresionante prin dimensiuni, se află între Bulevardul Fedinand şi strada Traian, ambele fiind ascunse însă în subsolurile unor blocuri de locuit (zona C-uri). Sub blocul C2 există astfel Basilica Mare, a cărei dimensiune a fost estimată la peste 45 de metri lungime, pe aproximativ 20 metri lăţime. De asemenea, în aceeaşi zonă se află Basilica Mică, de peste 35 de metri lungime. O alta (de sec.5-6 ) a fost identificată la intersecţia străzilor Dragoş Vodă – Mircea cel Bătrân, zona Hotelului Ibis şi este cea mai mare dintre toate, având o lungime estimată de 54 de metri, pe 23 de metri lăţime. Un alt lăcaş antic de cult este cel de la Colegiul Mihai Eminescu, din curtea interioară a instituţiei de învăţământ, un alt monument aflat mereu în pericol de degradare. Puţini dintre noi ştiu că în Zona Poarta 1, chiar lângă Vraja Mării, pământul mai ascunde o astfel de comoară creştină a vremurilor trecute. Basilica de secol 5 se află îngropată chiar sub sensul giratoriu, în vremea comuniştilor, (când se lucra la modernizarea zonei şi a liniilor de transport), luându-se această măsură inedită de conservare a sitului.De la începutul veacului al treilea, la Tomis a funcţionat o biserică episcopală. Se mai ştie cu certitudine că în secolul VI – d.H, Tomisul redevenise, graţie împăratului Iustinian, unul dintre cele mai mari oraşe ale Imperiului Roman de Răsărit. Acesta a fost şi motivul pentru care a fost desemnat ca sediu al Mitropoliei Sciţiei Minor, având în subordinea sa 14 episcopii, aflate pe teritoriul Dobrogei (n.r. unele dintre ele, în Cadrilaterul ce aparţine în prezent Bulgariei). Locaţia Basilicii Metroplitane a Tomisului este încă subiect de controversă. S-a vorbit un timp, (ca posibil sediu al Mitropoliei) despre Basilica Mare (cea de sub blocul C2). Se vehiculează de asemenea ideea că lăcaşul de lângă Hotel Ibis ar fi sediul Mitropoliei, datorită faptului că este cea mai mare basilică, identificată la Constanţa. Nu este însă o certitudine, mai ales că, în Dobrogea secolelor 5-6, se ştie că existau şi biserici mai mari. Este cazul Basilicii Episcopale de la Histria, cea care avea peste 60 de metri lungime, pe 30 lăţime. În mod normal, Basilica Metropolitană trebuia să fie cel mai impozant lăcaş de cult, mult mai mare decât sediul unei Episcopii din teritoriu.

sursă foto – Bretanion mitropolitul îl înfruntă pe împăratul Valens în basilica episcopală

Poetul Ovidiu și orașul Tomis, cel de acum două milenii

Poate că mulți dintre dumneavoastră ați citit operele scrise de Publius Ovidius Naso în exilul său la Tomis, Tristele și Pontice, care cuprind informații extrem de interesante despre orașul nostru. Este însă de datoria noastră pentru a rememora aceste povestiri, care ne prezintă practic viața bătrânei cetăți, așa cum era ea în urmă cu două milenii. În primii săi ani de exil, Ovidiu se obișnuiește mai greu cu noua sa patrie și poate de aceea tonul său este mai sumbru în Triste. Informațiile oferite sunt însă adevărate comori. El vorbește despre legenda Tomisului, despre orașul grecesc în care geții încă formează comunitatea cea mai numeroasă: „ Este știut că al său nume (n.r. Tomis), mai vechi e ca fondarea cetății / Locul acesta și-l luă de la ucisul Absyrt / Tomis fu deci numit acest loc, căci după poveste / Pe al său frate, aici, sora îl tăie în bucăți”(Absyrtos, fratele Medeei a fost ucis de aceasta, pentru a înlesni fuga Argonauților ce furaseră Lâna de Aur din Colchida)… Cartea aceasta pe care o citești, îți sosește din țara / Unde Danubiul lat apele își varsă în Pont… Coasta aceasta măcar că-ntre geți și greci e împărțită / Însă de geții rebeli parcă ține mai mult”. În primii săi de ani de exil, poetul latin îi vede pe geții războinici aproape înfricoșători: „ Vezi într-un număr mare pe geți și pe sarmați, ce călare/ Vin și se duc, tot foind pe străzile orașului / Nu e niciunul din ei să nu poarte în spate o tolbă / Arc și săgeți, ce la vârf unse sunt cu fiere de șarpe (n.r. Venin) / Chip fioros, glas crunt, icoana lui Marte întreagă / Barba și pletele lor nu au fost tăiate nicicând / Mâna deprinsă e să-nfigă în dușmani cuțitul / Care la orice barbar stă lângă șold, la chimir”. Majoritatea tomitanilor sunt geți: „Locuiesc împreună cu noi de-a valma / Căci în oraș stăpânesc cele mai multe clădiri / Eu sunt aicea barbar, căci nu-s priceput de niciunul”. Tomisul secolului I d.H este un oraș cu o viață tulbure, războiul fiind un lucru obișnuit, din cauza numeroaselor atacuri ale neamurilor de barbari (alții decât autohtonii geți), pripășite prin zonă: “Neamuri puzderie în juru-mi cu crunte războaie amenință / Sigur nimic nu-i afară și-i apărată cetatea / Azi, ca bătrân, eu încins-am sabia / Luat-am în stânga scutul /Și capul cărunt mi-a adăpostesc sub un coif / Căci de îndată ce străjerul din turnu-i dă semn de alarmă/Cu înfriguratele mâini, armele iute înșfac…. Barbarul de află prin câmpuri răzleț pe vreunul / Ce n-a intrat în oraș la adăpost, l-a înhățat / E rob cu lanțul la gât sau nevoit să-l urmeze/ Sau e răpus de săgeți înveninate, pe loc… Sărmanul ară cu o mână pe plug / Și cu cealaltă stă pe arc / De războaie se tem oile aici, nu de lup…” Cu timpul, Ovidiu se va obișnui cu geții și va lega strânsă prietenie cu mulți dintre aceștia. Cetatea va fi însă în pericol mereu, în perioada exilului său. Naso a învățat să iubească acest oraș, și pe oamenii lui, de toate națiile, ajungând să nu își mai dorească cu atâta ardoare ca la început, întoarcerea în iubita sa Romă și să rămână aici, la Pont, intrând pentru totdeauna, în istoria noastră…

sursă bibliografie – Analele Dobrogei 1920/1929, seriie veche, C. Brătescu, citate din diverși autori ai vremii

Stăpânirea lui Burebista în Dobrogea

Timp de 11 ani, pământurile dintre Dunăre şi Marea Neagră s-au aflat sub conducerea regelui dac Burebista. Campania pontică a acestuia a început în anul 55 î.H, ţinta sa fiind una singură, aceea de a prelua controlul asupra bogatelor cetăţi greceşti de pe ţărmul pontic. În primul an de campanie, dacii Marelui Rege cuceresc Olbia, „oraşul boristeniţilor” , de pe malul nordic al Pontului, la gurile râului Bug (astăzi pe teritoriul Ucrainei). În numai doi ani, Burebista preia stăpânirea tuturor coloniilor greceşti: i se supun pe rând Tyras (Ucraina), Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis (Balcic), Odessos (Varna), Mesembria (Nessebar) şi Apollonia (Sozopol, regiunea Burgas). Geţii nu sunt deloc afectaţi de acţiunile militare ale fraţilor de acelaşi neam, veniţi din stânga Dunării, ba chiar primesc, se pare, largi terenuri agricole pentru a le exploata, pământuri care până atunci aparţinuseră cetăţilor greceşti. Coloniile elene se supun destul de rapid regelui dac, preferând să plătească un tribut anual, în schimbul ajutorului militar şi al protecţiei dacice. Nu se ştie câte dintre cetăţi au încercat să opună rezistenţă atacurilor lui Burebista. Se ştie că Dionysopolis scapă fără vătămări, după ce îşi deschide porţile în faţa dacilor, la sfatul înţeleptului Acornion, care devine chiar un apropiat al Marelui Rege. Apollonia procedează la fel. De asemenea, ştim că trei strategi din Messembria “conduc oastea în războiul cu Burebista”. Histria ajunge şi ea să plătească tribut, dar din “Decretul în cinstea lui Aristagoras” aflăm că oraşul rămăsese fără ziduri de apărare! Este posibil ca armatele cetăţilor să fi încercat să opună răzleţ rezistenţă, dar dacii aveau o forţă militară net superioară, iar finalul nu ar fi putut fi decât unul singur. Deja stăpânitor al Dobrogei în anul 48 î.H, Burebista decide să se implice în războiul roman dintre Caesar şi Pompei, ţinându-i partea acestuia din urmă. Îl trimite pe Acornion la Heracleea Lyncestis (în Macedonia), pentru a-i oferi lui Pompei ajutorul său, format potrivit istoricului roman Appian, din “trupe, arme, hrană şi alte lucruri trebuincioase”. Burebista nu mai ajunge să îl sprijine pe Pompei, pentru că acesta este înfrânt pe 9 august 48, la Pharsalus, de către Caesar. Dictatorul roman devenise conştient de pericolul dac şi se pregătea chiar de o mare expediţie la Nord de Dunăre, inclusiv în Dobrogea, pe tărâmul geţilor noştri. Războiul dintre Burebista şi Caesar nu are loc niciodată: amândoi sunt asasinaţi în anul 44, iar regatul dacic se destramă. Dobrogea iese de sub control şi se pregăteşte să intre într-o nouă etapă: peste doar 15 ani, urma să fie supusă Romei…

 Sursă bibliografie  – Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu – „Istoria Dobrogei”; Aurelian Petre – “Cucerirea oraşelor pontice de către Burebista”, Revista Pontica, nr.4

sursă foto – descopera.ro, statuie Burebista

O altă legendă – Regina Tomiris şi uciderea lui Cyrus cel Mare

Un alt mit al Sciţiei Minor ne spune că cetatea Tomis nu ar fi fost întemeiată de către grecii din Milet, ci de Tomiris (Tomyris), regina Massageţilor, un trib scitic identificat în Asia Centrală, la Est de Marea Caspică. Sursa acestei ipoteze este scriitorul antic Iordanes, (preluat ulterior şi de alţi autori), şi care povestea în “Getica” sa, că, după o mare victorie, ea ar fi coborât “pe ţărmul moesian al Pontului… şi a construit cetatea Tomis”, care i-ar fi luat astfel numele. Nu voi intra, ACUM, în această controversă, (care a aprins spiritele multor iubitori de istorie, fie ei specialişti sau nu), dar pentru că această legătură a lui Tomiris cu Sciţia noastră a fost deja creată, profit de ocazie pentru a nara o poveste extrem de interesantă. Potrivit legendei, Tomiris (forma grecizată a numelui de sorginte iraniană Tahm-Rayis) se afla în veacul al VI î.H (cca 530), în război cu marele împărat al Persiei Ahemenide, Cyrus al II-lea cel Mare. Acesta i-a întins o capcană prinţului Spargapises, fiu al reginei şi conducător al armatei massagete. Astfel, urmăriţi de massageţi, perşii au lăsat o tabără abandonată, în care se afla şi o cantitate foarte mare de vin, licoare necunoscută sciţilor iubitori de haşiş. Aceştia s-au lăsat păcăliţi şi au băut vinul, îmbătându-se tare. Perşii au profitat atacându-i prin surprindere şi măcelărindu-i pe naivi. Când s-a trezit din beţie şi a realizat că este prizonier, Spargapises şi-a pus capăt zilelor, nevrând să trăiască cu ruşinea înfrângerii. Răzbunarea mamei îndoliate a fost extraordinară: ea a atacat direct marea armată a perşilor şi deşi avea mai puţini soldaţi, a reuşit să câştige bătălia. Cyrus cel Mare a fost ucis, iar Tomiris i-a tăiat capul şi l-a păstrat ani buni într-un vas cu vin, acel vin care adusese moartea fiului său… Sursa acestei poveşti este însuşi marele Herodot, părintele istoriei, preluat ulterior de mulţi alţi scriitori antici. Cât despre controversa întemeierii Tomisului, pe aceasta o vom trata într-o altă poveste…

Sursă foto – pictură Alexander Zick – „Tomiris aruncă capul lui Cyrus într-un vas cu sânge”

Templele oraşului Tomis

Numeroasele vestigii arheologice descoperite la Constanţa în ultimul secol ne spun povestea unei activităţi religioase extrem de bogată, în Tomisul de acum două milenii. Azi ne plimbăm printre ruinele bătrânei cetăţi şi ne putem imagina siluetele maiestuoase ale monumentelor care împodobeau urbea în primele veacuri de după Hristos. Informaţiile milenare despre templele dedicate diverselor divinităţi ne vin din fragmente ale unor sculpturi minunate, de la grupuri statuare, sau de la izvoare epigrafice şi numistmatice. Preoţi precum Theofilos, fiul lui Numenios, Sarapion fiul lui Dioscurides, Marcus al lui Marcus, Sossia Africana sau membrii triburilor tomitane Boreas sau Hopletes ne-au lăsat mărturiile lor peste timp, vorbindu-ne despre o viaţă religioasă insolită, în care zeităţile greceşti şi romane erau adorate alături de “importuri” ale unor divinităţi de sorginte asiatică sau egipteană. Într-un oraş întemeiat de greci ionieni era logic să existe un templu al unui zeu adorat de ionieni, Apollo, căruia i se aducea mare cinstire în toate oraşele Pontului Euxin. O statuie a lui Apollon Cytaredul îl reprezintă pe acesta cu trei dintre atributele sale, “lira sa fiind sprijinită pe un mic dafin pe care se încolăceşte şarpele delfic”. Fraţii Dioscuri Castor şi Pollux, Salvatorii, îşi aveau şi ei un templu la Tomis şi acestor fii ai lui Zeus (şi fraţi ai frumoasei Elena) li se aducea mare cinstire. Mai multe vestigii descoperite, fragmente arhitectonice sau monede, ne vorbesc despre cât de mult ţineau tomitanii la aceşti doi zei gemeni, ce îi protejau pe navigatori. Un alt templu important era cel dedicat Triadei Eleusine formată din Pluto (Hades) zeul infernului, soţia sa Kore (Persefona) şi mama acesteia Demeter (Ceres). Marea Mamă a zeilor, Cybele (Cybela) era o divinitate de origine frigiană, adoptată de romani şi ştim cu certitudine, datorită vestigiilor găsite, că îşi avea şi ea loc de mare cinstire în Tomisul din veacurile I-III d.H. Veselul Bacchus (Dionisos) sau Liber Pater, cum îi mai spuneau romanii, apare într-o stelă funerară, ţinând în mână tirsul său (toiagul ci viţă de vie) şi stând alături de însoţitorii săi, zeul Pan, fiul lui Hermes şi de satirul Silen. Evident, din Tomisul de acum două milenii nu putea lipsi un templu închinat marelui Jupiter (Zeus) şi Junonei sale (Hera), pe numeroase inscripţii şi dedicaţii apărând acele cuvinte care îi caracterizau pe cei doi: IOM (Jovi Optimo Maximo) şi Iuno Regina. Mai existau la Tomis temple dedicate cultului imperial (închinări făcute diverşilor împăraţi), lui Hercule eroul, unul al Cavalerului Trac, Eroul, dar şi zeilor egipteni Sarapis (Serapis) şi Isis. Deşi nu s-au descoperit dovezi clare, este foarte probabil să fi existat şi temple închinate Atenei sau zeiţei Nemesis, aceasta din urmă fiind adorată de gladiatorii care luptau în amfiteatrul oraşului. Vremurile de glorie ale zeilor s-au încheiat însă odată cu secolele IV-V, când creştinismul a devenit cea mai puternică şi populară credinţă a lumii şi când locul templelor de altădată a început a fi luat de biserici. Zeii vechiului Tomis nu au dispărut însă cu totul şi fiecare piatră din zidurile vechi de două mii de ani, pare să poate urmele divinătăţilor care altădată, ocroteau bătrâna noastră cetate.

Sursă – Zaharia Covacef  – “Templele Tomisului”; Revista Peuce III-IV (2005 -2006) serie nouă

foto- Castor si Pollux

Translate »