Istorie

Cea de pe urmă categorie este poate, vorba zicalei, cea dintâi. Când ajungi în această zonă ești sufocat practic de istoria extraordinară, vestigii vechi de mii de ani putând fi întâlnite la tot pasul. Ruinele marilor cetăți grecești sau romane, pe vremuri cetăți impresionante ridicate de puterile previi, așteaptă să le fie acordată recunoașterea meritată. Histria, Adamclisi, Tomis, Callatis iar călătoria abia a început... Citeste mai departe »

Turism Geografic

Constanța se laudă cu rezervații naturale impresionante. Dunărea ce desparte bătrâna Scytie de restul României, Cheile Dobrogei cu ale sale peșteri, pădurile, lacurile, fauna și flora sud-dobrogeană fac din județul nostru unul dintre cele mai frumoase locuri ale continentului. Citeste mai departe »

Atractii Turistice

Cei care vin să își petreacă vacanța pe litoral au numeroase variante de petrecere a timpului liber. Atunci când s-au săturat de stat pe nisipul fierbinte sau de băile prelungite în apa Mării Negre, ei pot porni la drum, pentru a vizita obiective extraordinare, presărate de-a lungul județului Constanța. Această regiune oferă atâtea variante, încât este imposibil să te plictisești. Citeste mai departe »

Legende

Ne afăm într-un tărâm încărcat de povești extraordinare, de legende și basme inedite. Miturile vechi de mii de ani au supraviețuit până în zilele noastre și avem datoria de a le scoate la lumină și de a le transmite mai departe urmașilor noștri. De unde vin denumirile localităților constănțene, ce taine vechii de milenii ascund anumite locuri, acestea sunt întrebări la care trebuie să găsim răspunsurile potrivite. Citeste mai departe »

Filme Documentare

O colecție de filme documentare realizate în anii 2007-2008 de televiziunea CTV. Echipa care a realizat aceste filme a fost compusă din: Cristian CEALERA (realizator- producător), Răzvan MALCIU (editare imagine, foto, regie), Cristian MEDVEGHI (operator imagine), Marius KLEIN (voice-over), Marius MATEESCU (muzică), Bebe PITEI (foto) Marian URDĂ (asistent producție). Citeste mai departe »

Medical

Chiar dacă nu se poate lăuda cu spa-urile hotelurilor de cinci stele din străinătate, județul Constanța este locul preferat de zeci de mii de persoane cu probleme de sănătate. Tratamentele balneo-climaterice, nămolul curativ, aerosolii marini, acestea sunt doar câteva dintre elementele care au adus regiunea pe harta centrelor medicale europene. Citeste mai departe »

Religie

Constanța este tărâmul apostolului Andrei, \\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\"cel dintâi chemat\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\", al Sfântului Casian și al tuturor martirilor care și-au apărat dreapta credință. Mânăstirile și bisericile acestui pământ apostolic așteaptă cuminți vizitatori pentru a-și oferi frumusețile și poveștile lor.Să nu uităm însă nici de comorile musulmane din aceeași zonă, moschei și geamii impresionante pe care le poți întâlni în aproape orice colț al județului. Citeste mai departe »

Gastronomic

Bucătăria dobrogeană este una dintre cele mai complexe, având în componența sa rețete fără de seamăn. Peștele gătit în stil lipovenesc, șuberekul, baclavaua, sarailiile și toate celelalte bunătățuri ale musulmanilor, plăcintele aromânilor sau mâncărurile aduse de la sud de greci Citeste mai departe »

 

Tekfur-golu, Lacul Vărgat, legendele şi Soliman Magnificul

Tekfur-golu, Lacul Vărgat, legendele şi Soliman Magnificul

Suntem la Techirghiol, pe malul celebrului lac cu proprietăţi miraculoase. Este un loc încărcat de legende şi poveşti superbe… Nu vom vorbi despre Techir şi măgarul său, mitul emblematic al acestor meleaguri, ci despre un nume mai puţin cunoscut al acestui frumos orăşel dobrogean. Înainte de a se numi Techirghiol (Lacul lui Techir), el s-a numit Tekfur Golu (Lacul vărgat) şi chiar Tekfur Koy (Satul vărgat). Termenul de vărgat îi vine de la culoarea stranie pe care o are lacul adesea vălurit. În 1560 Tekfur-koy era o localitate importantă a Dobrogei otomane, reşedinţă de caza (unitate administrativă asemănătoare plasei). De unde ştim acest lucru? Din două firmane ale sultanului Soliman (Suleyman) Magnificul, documente adresate domnitorului Moldovei Alexandru Lăpuşneanu şi în care se făcea referire la câteva aşezări din Dobrogea. Tekfur-koy era aşadar o localitate importantă şi este posibil ca la un moment dat să fi fost vizitată chiar şi de către Sultanul Soliman. Acesta trecuse prin Dobrogea în 1538 timpul unei campanii militare în Moldova (contra lui Petru Rareş). Ştim din jurnalul acelei expediţii că Soliman a ajuns atunci la Bulbul (Ciocârlia), Kara Muratli (Mihail Kogălniceanu de Constanţa), Carasu (Medgidia) şi Esterabad (oraş dispărut azi, din zona Târguşor) şi este foarte probabil să fi atins şi punctul Tekfur-koy. Legat de acest vechi nume al Techirghiolului avem şi o legendă, care asemenea tuturor miturilor are şi un sâmbure de adevăr. Se spune că, odată, de mult, turcii se luptau în Sudul Dobrogei cu bizantinii (!). Una dintre bătălii s-ar fi purtat, zice povestea, chiar pe malul Lacului Vărgat. Înaintea luptei, otomanii s-au aşezat la rugăciune, cadiul a cerut ajutor lui Allah iar apoi toţi soldaţii au strigat în cor Dumnezeu să ne ajute, Tekpur (potrivit sursei, Analele Dobrogei, serie veche). Potrivit unei alte variante Tekir are şi sensul a ceva ce se învârte asemeni unei roţi. Sunt poveşti fel de fel legate de vechiul Techirghiol. Pe atunci, pe vremea lui Soliman Magnificul, era un oraş important. A decăzut apoi, din cine ştie ce motive, pentru a renaşte în secolul XIX iar astăzi dăinuie în continuare, cu ale sale poveşti minunate…

Acasă la Mircea Eliade… la Techirghiol

Puţini ştiu că marele scriitor, istoric şi filozof român Mircea Eliade a iubit foarte mult Dobrogea. Şi-a petrecut aici ani buni ai copilăriei, mai întâi la Cernavodă, unde tatăl său, ofiţer de infanterie, fusese detaşat, apoi la Techirghiol… S-a îndrăgostit iremediabil de lacul sărat şi misterios, de orăşelul cu iz oriental şi de împrejurimile pitoreşti. Timp de cinci ani, între 1912 şi 1917 şi-a petrecut toate verile la Techirghiol, acolo unde tatăl său a construit şi o casă, Vila Cornelia (n.r. şi nu Claudia cum s-a spus adesea), botezată astfel după sora viitorului mare scriitor. Amintirile acelor timpuri au fost evocate ani buni mai târziu, în opera sa “Memorii”. Deşi foarte tânăr, Eliade nu a uitat niciodată prima sa întâlnire cu Techirghiolul: “Aveam cinci ani, când apropiindu-ne de Gara Constanţa, am văzut din tren, pentru prima dată, marea…. Eram încă foarte copleşti de această întâlnire, când tata ne-a urcat în autobuz şi am pornit spre Techirghiol. Foarte curând am pătruns într-un câmp de maci şi albăstrele şi a început să miroasă a flori uscate, a praf şi a sare. Aspiram surprins aerul acela exotic. Apoi a început să miroasă ghiolul, miros, tare, greu, de pucioasă şi gudroane, dar tot atât de elixirant. Autobuzul s-a oprit la intrarea în oraş, la Hanul lui Vidrighin iar ghiolul zăcea scăzut şi uleios între mlaştini de nămol”. În acel an 1912, Techirghiol era oraş doar cu numele: doar câteva clădiri moderne şi elegante iar restul, case simple. Era o aşezare însă de un farmec aparte: “Câteva clădiri mai arătoase, un hotel modern, câteva hanuri, stabilimentul de băi fierbinţi… şi 4-5 vile. Sus pe deal, nevăzute din şosea, se întindeau bordeiele tătăreşti”. Mircea Eliade, fratele său Nicolae Remus şi sora Cornelia erau duşi în fiecare zi la băi, pentru a li se întări organismul: “Dimineaţa făceam mereu băi calde de nămol. Tata spunea că băile ne epuizează şi de aceea sunt miraculoase, pentru că obosesc omul până la măduvă şi silindu-l să se odihnească, îl fac mai zdravăn şi sănătos”. După 1917, familia Eliade nu a mai putut veni la Techirghiol din cauza războiului. S-au întors doar o dată pentru a găsi vila distrusă, după ocupaţia trupelor bulgare. Mircea Eliade şi-a petrecut următorii ani ai copilăriei în alte locuri dar amintirea misteriosului Techirghiol nu a dispărut niciodată: “ Din acele vacanţe mi-a rămas acum amintirea amurgurilor târzii, pe care le aşteptam pe deal. Se vedea ghiolul până la Eforie şi Tuzla, iar dincolo de el, ca un dig uriaş sprijinind cerul, se înălţa marea. De la bordeiele tătăreşti venea fumul acru de balegă arsă amestecată cu paie. Ani de-a rândul acel fum înecăcios a întruchipat prezenţa Dobrogei, prolog la O mie şi una de nopţi…”

Bibliografie – “Memorii” de Mircea Eliade, sursă – scritub.com

Foto – Mircea Eliade tânăr /  metrpotam.ro, galerie: vile din techirghiol – dezvaluiri.ro

Marza Bey şi o poveste de demult

La jumătatea secolului XIX, tătarii din Dobrogea formau o comunitate extrem de puternică. Erau mai numeroşi decât românii şi se aflau sub protecţia Imperiului Otoman, care le permitea chiar să beneficieze de o relativă autonomie. Conducătorul acestei comunităţi era Mârza Bey iar reşedinţa sa era Alakapu, aşezare pe care astăzi o cunoaştem sub numele de Poarta Albă. Ceva mai târziu, centrul comunităţii s-a mutat la Ceatal Orman, aşezare distrusă apoi în 1878, în timpul Războiului de Independenţă. Izvoarele istorice ne arată că acest Mârza Bey avea o mare putere în Dobrogea, unde nu stăpânea neapărat un teritoriu anume dar avea influenţă asupra locuitorilor de pe aceste meleaguri, atât tătari dar şi români. Aceasta este realitatea… O poveste a lacului Techirghiol ne spune că în timpul Războiului Crimeii, în anul 1854, un anumit Mârza a ajuns pe malul ghiolului împreună cu armata sa. Comandantul era rănit la un braţ şi pentru că avea dureri s-a uns cu nămolul lacului şi pe dată, beteşugul i-a dispărut, ca prin minune. Apoi Mîrza a plecat ca să lupte contra ruşilor. Vestea vindecării sale miraculoase s-a dus însă prin toată Dobrogea şi mulţi soldaţi turci şi tătari, răniţi în bătălii au venit la Techirghiol pentru a se tămădui şi au rămas acolo, ridicându-şi case. Mulţi spun că acel militar ar fi fost Mârza al tătarilor, alţii spun că era un Paşă turc pe nume Mârza Said. Cine mai poate ştii, căci a trecut atâta amar de vreme de atunci… Aceasta a fost legenda…

Bibliografie (parţial) – Dr. Florin Stan – Tătarii; Analele Dobrogei

sursă foto – inromania.info – lacul techirghiol

“Contele de Techirghiol” şi supărarea lui Enescu

Marele actor Constantin Tănase a fost iremediabil îndrăgostit de apele sărate ale Lacului Techirghiol iar în oraşul legendarului Tekir el şi-a lăsat o parte din suflet. A pus bani pentru temelia unei biserici ce poate fi adimirată şi vizitată şi astăzi, a construit Căminul Cultural ce îi poartă acum numele şi a ridicat Sanatoriul pentru artişti Scena, un stabiliment balneo-climateric de odihnă şi relaxare, pe care l-au vizitat de-a lungul timpului mari personalităţi ale teatrului românesc. El însuşi şi-a luat ca pseudonim acest titlu, de conte de Techirghiol, semnând astfel diverse creaţii şi scrisori.

Tănase era extrem de iubit în Dobrogea, jucând întotdeauna cu sala plină, indiferent de locaţie, fie că aceasta era la Techirghiol, la Constanţa sau în alt oraş al provinciei istorice. S-a întâmplat acest lucru din 1908 şi până în anii 40, când steaua sa ajunsă la apogeu, urma să fie stinsă brusc, în condiţii încă neelucidate. (n.r.despre moartea sa din 1945 se spune că ar fi fost vinovaţi sovieticii pe care îi ironiza adesea în cupletele sale). Veselia şi umorul lui Tănase punea adesea în umbră talentul altor mari artişti români, pentru care Dobrogea era o destinaţie obişnuită. I s-a întâmplat şi marelui compozitor George Enescu.

Acesta obişnuia să vină adesea la Constanţa, unde era primit cu entuziasm de sute de melomani ce umpleau la refuz sala teatrului Elpis. Într-un an, Enescu a venit în bătrânul Tomis pentru un nou concert, ale cărui bilete fuseseră deja epuizate cu mult timp în urmă. A urcat pe scenă, pregătit de un nou recital, dar a descoperit că sala era aproape goală, doar vreo 20 de persoane fiind prezente pentru a vedea concertul Marelui Maestru. Stupefiat, Enescu şi-a ţinut reprezentaţia, dar a jurat să nu se mai întoarcă la Constanţa niciodată, simţindu-se jignit de această “lipsă de respect”.

Ce se întâmplase însă? Nimic mai simplu. Când deja biletele la Enescu fuseseră cumpărate de constănţeni, Tănase luase decizia bruscă de a ţine, din scurt, un recital în oraşul de la Malul Mării. Venise cu trupa de revistă Cărăbuş pe scena Teatrului Tranulis (actual Fantasio, înfiinţat de grecul Demostene Tranulis). Mari fani ai lui Tănase, constănţenii au uitat de biletele luate la concertul lui Enescu şi au umplut la refuz sala în care era spectacolul de revistă. Contele de  Techirghiol nu şi-a dezamăgit fanii şi a oferit un spectacol extraordinar, care nu a fost uitat niciodată…

Bibliografie – Analele Dobrogei 1930-1931, serie veche

sursă foto – mews.ro

Şaşlâc

Când m-am apropiat de foc, am văzut proţăpite pe crăcanul de lemn câteva frigărui pe care erau aranjate cuminţi generoase bucăţi de carne şi de legume. Cel puţin asta păreau să fie! M-am şi apucat să spun cât de mult îmi plac frigăruile dar m-am oprit când nea Omer, gazda mea şi a amicului meu Erdin m-a privit chiorâş. Apoi mi-a zis pe o voce joasă, un pic ironică: “Mâncăm şaşlâc copile. Dacă vrei frigărui, mergi la voi la Constanţa, la Satu de Vacanţă sau unde se mai prefac cârciumarii noştri că pregătesc mâncare dobrogeană”. Aşa mi-a zis nea Omer, în amiaza aceea petrecută la casa sa de la Techirghiol, acum mai bine de 20 de ani. Ceva mai bine-voitor, după ce a întors tacticos ţepuşele, mi-a explicat ce este de fapt şaşlâkul. Am aflat că şaşlâcul adevărat trebuie făcut la foc, pe crăcane şi că cel pe grătar parcă nu are savoarea adevărată. Musulmanii Dobrogei noastre au făcut mereu şaşlâcul cu bucăţi mari de miel, berbec sau de oaie şi mereu se ung bucăţile amestecate, fie cu unt topit, fie cu seu de rinichi. Legumele îşi au rostul lor: o felie de roşie se lipeşte de carnea mai slabă, apoi ardeiul “înveleşte” uşor carnea mai grasă de oaie, ceapa trage şi ea din seul ceva mai greoi, pentru ca o altă felie de roşie să îi dea gurii tale răcoarea atât de aşteptată. Nea Omer mi-a spus că şaşlâcul se coace mai bine la jar potolit, şi că zeii păgâni ai focului îi dau în acest răstimp arome aduse parcă de departe din stepa strămoşilor, din timpuri nomade… Stropit cu mujdei, piperat, sărat şi “picurat” cu cimbru mult, şaşlâcul este complet. Atunci când am terminat primul şaşlâc, m-am oprit preţ de câteva clipe, fără să mai pot spune ceva…Nu cred că vreun preparat gastronomic mi-a mai creat vreodată astfel de senzaţii… Apoi am trecut  repede la al doilea şaşlâc. Spre seară, la Techirghiol, în curtea lui Nea Omer, fumul şaşlâkului dansa vesel, înălţându-se spre cer, căutându-şi zeii păgâni din stepa nomadă…

 Sursă bibliografie (parţial) –Radu Anton Roman – “Poveştile bucătăriei româneşti”

sursă foto – constanta imagini vechi blogspot.com

Techirghiol – Hristofor, Sfântul cu cap de câine

Pentru foarte mulţi români, mânăstirea Sfânta Maria din Techirghiol este una dintre destinaţiile preferate, atunci când vorbeşti despre lăcaşuri de cult dobrogene. Ctitorită în secolul 17, în satul mureşean Maioreşti (şi nu în judeţul Maramureş, cum s-a publicat eronat adesea), mânăstirea a fost adusă de la Sinaia pe malul lacului vărgat în 1951, din ordinul mitropolitului Iustin. Ce se ştie mai puţin este faptul că acest lăcaş de cult adăposteşte o “icoană împărătească”, una dintre cele mai inedite picturi, cea a Sfântului Hristofor (Cristofor), mucenicul cu cap de câine. Este o piesă rară, de o frumuseţe extraordinară, aflată pe peretele din stânga, imediat ce intri în lăcaș.

Acest sfânt este reprezentat din ce în ce mai rar în bisericile româneşti, datorită aspectului său, cel puţin ciudat. În Transilvania secolelor 18 şi 19, oamenii credeau însă că Sfântul Hristofor te protejează de duhuri rele. Un alt mit străvechi spune că în ziua în care te-ai închinat la icoana sa, nu poţi muri de moarte rea, mucenicul având grijă de tine. Potrivit uneia dintre legendele bisericii creştine, Sfântul Hristofor a fost un tânăr de o frumuseţe rară. Pentră că înfăţişarea sa invita mereu la ispită trupească şi le făcea pe semenele sale să îşi dorească să cadă în păcat, Hristofor s-a rugat la Dumnezeu să îl schimbe, drept pentru care acesta l-a sluțit și i-a dat cap de câine.

Un alt mit (mult mai plauzibil, să recunoaştem) este acela că Hristofor a fost un soldat din Nordul Asiei, care făcea parte dintr-un trib aşa zis al chinocefalilor. Potrivit celebrului Marco Polo, dar şi a unor teologi ai Bisericii, aceşti chinocefali obişnuiau să îşi taie obrajii, să îşi pilească dinţii şi să îşi ciuntească urechile, toate acestea pentru a avea o înfăţişare care să îi sperie pe duşmani. Hristofor urmase tradiţia neamului său, iar undeva la sfârşitul secolului IV d.h, el a căzut prizonier la romani. Ajuns într-o temniţă, a cunoscut un grup de creştini şi s-a convertit la noua religie, devenind unul dintre cei mai importanţi mucenici ai vremurilor sale. În România există din ce în ce mai puţin reprezentări ale sfântului cu cap de câine (prăznuit pe 9 mai), iar icoana de la Techirghiol este una dintre cele mai frumoase.

sursa foto – dezvaluiri.ro

Techirghiol – Cealaltă legendă

O variantă mai puțin cunoscută a întemeierii ne spune povestea ostașului turc Techir, care în urma unei bătălii purtate pe tărâm dobrogean s-a ales cu o roabă româncă de o frumusețe extraordinară.
Soldatul s-a îndrăgostit de ea, a luat-o de nevastă și s-a lăsat de meseria armelor, devenind păstor. Soția i-a născut o fiică, la fel de frumoasă și foarte isteață care avea însă din naștere un beteșug la picioare, nereușind să meargă singură.

Techirghiol Constanta

Techir a fost cu ea pe la tot felul de „doftori” și de oameni sfinți, dar niciunul dintre ei nu a reușit să o facă bine. Într-o zi, Techir a ajuns pe malul unui lac sărat și s-a culcat la umbra unui copac, în timp ce animalele pășteau lângă el. A visat că din ghiol iese un duh al apelor și că îi spune să aducă fata în același loc, pentru a o tămădui. Bătrânul oștean a făcut întocmai, și-a adus fiica și preț de zile bune aceasta s-a îmbăiat în apele lacului și s-a dat cu nămol, până când beteșugul i-a dispărut și fata a început să meargă singură. Fericit, Techir a decis să își mute familia lângă lacul miraculos. A construit o casă mare, cu foarte multe odăi, unde primea fără bani pe oricine dorea să se îmbăieze în apele ghiolului. Treptat, lângă casa lui Techir au răsărit și altele și s-a format în scurt timp o așezare importantă, în care locuiau în bună pace și turci, și tătari și români. Techir a murit sărac, dar prețuit de toți sătenii, iar lacul miraculos i-a luat numele, trecându-l în legendă.

 

Techirghiol – Legenda lui Techir

Legenda bătrânului Techir este, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase din Dobrogea. Mitul spune povestea turcului bătrân, olog şi aproape orb care a ajuns la un moment dat, împreună cu măgarul său, pe malul unui lac. Animalul (care avea numeroase răni deschise pe trup) s-a împotmolit în nămol, iar bătrânul său stăpân a trebuit să intre după el, pentru a-l ajuta să iasă.

Sfârşitul poveştii a dus practic la crearea uneia dintre cele mai frumoase staţiuni balneare din Europa: bătrânul şi asinul său au reuşit să iasă din lac, iar toate suferinţele lor se încheiaseră. Astfel, nămolul făcuse ca toate rănile măgarului să se închidă. Mai mult, bătrânul Techir a început să vadă din nou iar picioarele sale, alătdată oloage, îl ascultau acum mai ceva ca în tinereţe. Întemeietor al aşezării, turcul a dat şi numele lacului (Techir – ghiol), statuia sa străjuind astăzi centrul localităţii, invintându-i parcă pe oaspeţi, să repete isprava sa.

 

Techirghiol – Kureş, testul bărbăţiei

În toate comunele constănţene unde există comunităţi musulmane se desfăşoară anual concursuri de kureş, lupte tradiţionale tătăreşti.
Cele mai apropiate sufletului meu sunt însă cele de la Techirghiol, locul în care am copilărit şi unde de-a lungul timpului, am participat (ca spectator) la numeroase evenimente de acest gen. În oraşul bătrânului Techir, kureşul are loc la sfârşitul lunii august, atunci când se organizează şi Zilele Localităţii. Stadionul aflat acum 3 decenii la marginea urbei era luat cu asalt sâmbătă dimineaţă de sute, dacă nu de mii de persoane, mulţi dintre spectatori fiind turişti veniţi în vacanţă, pentru a se trata cu celebrul nămol sapropelic. Timpul a trecut, dar cu excepţia caselor ce au răsărit lângă stadion, nimic din Ziua Kureşului nu pare să se fi schimbat.  În ritmurile cântecelor tradiţionale tătăreşti (cântate la zurnai şi daula), zeci de bărbaţi se întrec pe gazonul arenei sportive, pentru a-şi demonstra forţa şi priceperea lor. La origine, aceste lupte tătăreşti reprezentau un test pentru tinerii adolescenţi, care trebuiau să arate că au devenit bărbaţi. Acum, la kureş poate participa oricine, jocurile de la Techirghiol desfăşurându-se la trei categorii de vârstă (15-18, 18-23 şi open). Înainte de înfruntare, luptătorii se ung cu ulei pe corp, pentru că regula este să îţi ţii adversarul centura de la brâu şi doar aşa să îl ridici şi să îl trânteşti la pământ. Sunt câteva reguli simple, de la care nimeni nu face excepţie, iar învingător este cel care a reuşit să îşi pună adversarul cu umerii la pământ. După fiecare luptă câştigată se primeşte un „kureş bairak” – un arbust simbolic cu ramurile împodobite cu diverse obiecte de vestimentaţie, care pot fi folosite atât de luptător, cât şi de membrii familiei sale. Marele premiu al jocurilor este însă batalul – berbecul castrat, de peste 90 de kilograme şi pe care îl primeşte doar cel care a reuşit să îşi învingă toţi adversarii din turneul eliminatoriu. Campionul trebuie să danseze cu batalul pe umeri, pentru a arătat tuturor cât de puternic este. Kureşul este acelaşi la Techirghiol, şi este la fel de frumos şi sălbatic ca în vremurile copilăriei mele, iar un astfel de spectacol, trebuie urmărit de fiecare dintre noi, cel puţin o dată în viaţă…

Techirghiol – Statuia lui Pantelimon şi îndeplinirea dorinţelor

În incinta complexului religios de la Techirghiol, rătăcită printre aleile străjuite de coloane impunătoare, se află statuia Sfântului Pantelimon, protectorul aşezământului. Ocrotitor al medicilor şi tămăduitor al tuturor bolnavilor, Pantelimon (numele său înseamnă „cel cu totul milostiv”) a fost un doctor care a trăit în secolele 3-4 D.H, poreclit :”cel fără de arginţi”, pentru că nu vroia să primească nimic în schimbul muncii sale.

Statuia de la Techirghiol este făcută din bronz, fiind creată de cunoscutul sculptor dobrogean Ion Jalea. Opera acestuia a fost adusă de la Bucureşti în anii 50. Ea a fost pusă deasupra unui bazin cu apă, unde bolnavii se opresc adesea ca să îşi potolească fierbinţeala obrajilor. În urmă cu ceva decenii, copiii din Techirghiol vedeau acest bazin ca o adevărată fântână a norocului, existând o tradiţie locală, potrivit căreia, un bănuţ aruncat în apă îţi va aduce implicit şi îndeplinirea oricărei dorinţe

Translate »