Istorie

Cea de pe urmă categorie este poate, vorba zicalei, cea dintâi. Când ajungi în această zonă ești sufocat practic de istoria extraordinară, vestigii vechi de mii de ani putând fi întâlnite la tot pasul. Ruinele marilor cetăți grecești sau romane, pe vremuri cetăți impresionante ridicate de puterile previi, așteaptă să le fie acordată recunoașterea meritată. Histria, Adamclisi, Tomis, Callatis iar călătoria abia a început... Citeste mai departe »

Turism Geografic

Constanța se laudă cu rezervații naturale impresionante. Dunărea ce desparte bătrâna Scytie de restul României, Cheile Dobrogei cu ale sale peșteri, pădurile, lacurile, fauna și flora sud-dobrogeană fac din județul nostru unul dintre cele mai frumoase locuri ale continentului. Citeste mai departe »

Atractii Turistice

Cei care vin să își petreacă vacanța pe litoral au numeroase variante de petrecere a timpului liber. Atunci când s-au săturat de stat pe nisipul fierbinte sau de băile prelungite în apa Mării Negre, ei pot porni la drum, pentru a vizita obiective extraordinare, presărate de-a lungul județului Constanța. Această regiune oferă atâtea variante, încât este imposibil să te plictisești. Citeste mai departe »

Legende

Ne afăm într-un tărâm încărcat de povești extraordinare, de legende și basme inedite. Miturile vechi de mii de ani au supraviețuit până în zilele noastre și avem datoria de a le scoate la lumină și de a le transmite mai departe urmașilor noștri. De unde vin denumirile localităților constănțene, ce taine vechii de milenii ascund anumite locuri, acestea sunt întrebări la care trebuie să găsim răspunsurile potrivite. Citeste mai departe »

Filme Documentare

O colecție de filme documentare realizate în anii 2007-2008 de televiziunea CTV. Echipa care a realizat aceste filme a fost compusă din: Cristian CEALERA (realizator- producător), Răzvan MALCIU (editare imagine, foto, regie), Cristian MEDVEGHI (operator imagine), Marius KLEIN (voice-over), Marius MATEESCU (muzică), Bebe PITEI (foto) Marian URDĂ (asistent producție). Citeste mai departe »

Medical

Chiar dacă nu se poate lăuda cu spa-urile hotelurilor de cinci stele din străinătate, județul Constanța este locul preferat de zeci de mii de persoane cu probleme de sănătate. Tratamentele balneo-climaterice, nămolul curativ, aerosolii marini, acestea sunt doar câteva dintre elementele care au adus regiunea pe harta centrelor medicale europene. Citeste mai departe »

Religie

Constanța este tărâmul apostolului Andrei, \\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\"cel dintâi chemat\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\", al Sfântului Casian și al tuturor martirilor care și-au apărat dreapta credință. Mânăstirile și bisericile acestui pământ apostolic așteaptă cuminți vizitatori pentru a-și oferi frumusețile și poveștile lor.Să nu uităm însă nici de comorile musulmane din aceeași zonă, moschei și geamii impresionante pe care le poți întâlni în aproape orice colț al județului. Citeste mai departe »

Gastronomic

Bucătăria dobrogeană este una dintre cele mai complexe, având în componența sa rețete fără de seamăn. Peștele gătit în stil lipovenesc, șuberekul, baclavaua, sarailiile și toate celelalte bunătățuri ale musulmanilor, plăcintele aromânilor sau mâncărurile aduse de la sud de greci Citeste mai departe »

 

Campania de la Dunăre, cruciaţii burgunzi, Walerand de Wavrin, Vlad Dracul, Panguala, Tutrakan şi cucerirea Giurgiului (1445)

Campania de la Dunăre, cruciaţii burgunzi, Walerand de Wavrin, Vlad Dracul, Panguala, Tutrakan şi cucerirea Giurgiului (1445)

Suntem la Varna, nu departe de ţărmul Mării Negre şi este 10 noiembrie 1444. Tocmai s-a încheiat o bătălie îngrozitoare. Peste 30.000 de cruciaţi au fost compleşiţi de otomanii de două ori mai numeroşi, aşa că jumătate din creştini au fost ucişi. Regele Vladislav al III-lea al Poloniei şi Ungariei a murit pe câmpul de luptă, decapitat. A plătit cu viaţa graba, impulsivitatea şi orgoliul care l-au făcut să nu respecte planul tactic pus la punct de experimentatul şi viteazul voievod al Transilvaniei, Iancu de Hunedoara. Turcii sunt victorioşi iar adversarii lor se retrag. Vestea înfrângerii de la Varna înfioară întreaga Europă…

Cruciada creştină declanşată în 1443 nu s-a încheiat însă definitiv. A mai existat o ultimă etapă, cunoscută sub numele de Campania Dunării şi asupra căreia ne îndreptăm atenţia.

La cererea împăratului bizantin Ioan al VIII-lea Palelogul, papa Eugeniu al IV-lea dă ordinul unei noi campanii creştine, burgundo-papale, care va avea loc în a doua jumătate a anului 1445. La comanda ei se află Walerand de Wavrin, consilier şi şambelan al ducelui Burgundiei, Filip cel Bun şi comandant al flotei cruciate din ultimii ani. Alături de el este numit însă şi cardinalul veneţian Francesco Condulmer (nepot al Papei Eugeniu). Veneţienii erau foarte interesaţi de această campanie de la Dunăre: să nu uităm că turcii le dăduseră genovezilor monopol comercial în Dobrogea, la Gurile Dunării, ori Genova şi Veneţia erau în tabere diferite ale războiului. Obiectivul declarat al campaniei: destabilizarea Imperiului Otoman şi înlocuirea sultanului copil Mehmed al II-lea (viitorul Mahomed Cuceritorul 1444-1446, 1451 -1481) cu Daud Celebi, pretendent agreat de cruciaţi. La campanie sunt convinşi să participe şi Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (viitor regent al Ungariei) şi Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti (tatăl lui Vlad Ţepeş).

Flota burgundo-papală, formată din câteva zeci de nave pleacă din Constantinopole şi intră în Marea Neagră. Wavrin avea probleme mari financiare: banii primiţi de la papă se duseseră, încă avea datorii după echiparea navelor. Înainte de ridicarea ancorei îşi vinde bijuteriile cu 1000 de ducaţi, dar aceştia nu sunt de ajuns. Se dedă în Marea Neagră la acţiuni de jaf, prădând nave comerciale turceşti. Nu este singurul pentru că alţi doi navigatori burgunzi, Geoffroy de Thoisy şi Regnault de Confide făcuseră acelaşi lucru, în altă zonă, mai spre ţărmul pontic georgian. Thoisy se întoarce la Constantinopole dar Confide îşi uneşte navele cu flota lui Wavrin. Burgunzii ajung la Panguala, actuala Mangalia. Aici, comandantul (sau „căpitanul flotei” cum apare în unele surse) vede ruinele scufundate ale oraşului antic Callatis dar şi colţi de stâncă din zonă ce făceau periculoasă navigaţia în zonă. De la Panguala, cruciaţii merg spre Nord şi intră pe Dunăre, la Chilia. Ofiţerul Pietre Vasquez este trimis în Ţara Românească şi în Transilvania să îi anunţe pe Vlad Dracul şi pe Iancu de Hunedoara că expediţia cruciată este pregătită. Flota ajunge apoi la Isaccea şi în fine, la Brăila. Aici se întoarce şi Vasquez care îi transmite lui Wavrin ordinul lui Iancu: să meargă pe Dunăre în amonte, cu 8 galere şi să aştepte în septembrie forţele tereste. Iancu urma să aducă vreo 10.000 de soldaţi iar Vlad Dracul, cam 5000 – 6000. În acest sfârşit de august 1445, pe una din navele burgunde urcă şi un prinţ otoman, (altul decât Daud), pe nume Savci, care afirma că este nepotul lui Murad II şi care, cu ajutorul Ungariei, visa la tronul imperial otoman. Flota burgundă ajunge la Silistra, care este foarte întărită. Burgunzii nu se încumetă să o asedieze iar Savci nu reuşeşte să îi convingă pe soldaţi să îi predea cetatea. Pe 29 august flota burgundă – de pe apă şi forţele lui Vlad Dracul – de pe uscat distrug Tutrakan (Turtucaia), apoi ajung la Giurgiu. Iancu nu a ajuns încă dar creştinii atacă totuşi Giurgiu. Iată ce se menţionează în jurnalul militar al lui Wavrin: „Domnul Ţării Româneşti trimite de ştire că la o zi de drum navigabil cu vânt prielnic se află o cetate de patru ori mai mare decât Tutrakan, într-o insulă mare şi care se numea Giurgiu” Vlad spune că a aparţinut Ţării Româneşti, o revendică şi îi cere lui Wavrin să o atace. Cruciaţii acceptă şi de pe galera căpitanului este adusă o bombardă (tun) care e târâtă pe tălpi de sanie până în faţa zidurilor. Wavrin şi secundul său Confide se retrag la un moment dat şi le lasă valahilor tunul. Asediul continuă, mai ales că ghiulele par să distrugă parte din zid (e doar aparenţă, potrivit surselor). Neinspirat, se trage des iar bombarda se strică, îi plesnesc cercurile şi doi tunari sunt ucişi în accident. Wavrin şi Vlad decid să pună grămezi de lemn lângă ziduri şi le dau acestora foc. Garnizoana otomană se sufocă aşa că turcii decid să se predea iar peste peste 60 dintre ei sunt luaţi ostateci iar restul lăsaţi să plece. După Giurgiu, se merge la Ruse, la Nicopolis şi apoi mai departe, la Turnu Măgurele. Iancu de Hunedoara ajunge şi el la Dunăre pe 15 septembrie. Au loc lupte minore cu turcii dar totul se încheie pe 29 septembrie, când de frică să nu îi prindă îngheţul pe apele valahe, cruciaţii hotărăsc să se întoarcă la Constantinopole. Expediţia cruciată eşuează dar de pe urma sa rămâne amintirea uriaşelor corăbii cruciate care au navigat pe valurile Pontului şi pe apele Dunării, la Panguala, Chilia şi Isaccea, apoi la Silistra şi Tutrakan…

Bibliografie – Istoria României în texte (cimec.ro), Campania de la Dunăre 1445 – Relatarea lui Walerand de Wavrin; The Crusade of Varna 1443-1445 – Colin Imber; Cronica lui Mihail Doukas; Enciclopedia României – Bătălia Dunării, Batalia de la Varna; Călători străini în Ţările Române I, p.101-109

sursa foto – weaponsandwarfare.com, alamy.com – war galleyship XV

O baladă dobrogeană uitată – Luna şi Soarele şi Povestea Podurilor peste Mare

În urmă cu mai bine de 150 de ani, în satele dobrogene de la mal de mare se cânta o baladă extrem de frumoasă, cea a Lunii… Folcloristul şi istoricul G. Dem Teodorescu a cules-o şi publicat-o, fermecat de elementele inedite cuprinse în acest mit pontic.

Povestea începe cu prezentarea mândrului Soare, prinţ al lumii: “Foaie verde de cicoare / În prunduţ de mare / Iată că-mi răsare / Puternicul Soare / Ce vrea să se nsoare”. Astrul zilei îşi caută mireasă peste tot în lume, însă nu găseşte niciuna care să îi fie dragă. Nouă ani “că mi-a tot umblat / Lumea-n lung şi-n lat”, până când, supărat, se întoarce acasă pe meleagurile natale, la malul Mării. Când ajunge aici, el se întâlneşte cu cele nouă surori ale sale. Cea mai mică dintre ele şi pe care Soarele nu o mai văzuse de copilă era Ileana, Doamna Florilor, o fată de o frumuseţe extraordinară.

Soarele se îndrăgosteşte pe dată şi hotărăşte ca ea să îi fie mireasă, chiar dacă Legile Firii nu permit acest lucru. Fata îl refuză îngrozită: „Und s-a mai văzut / Şi s-a cunoscut / Und s-a auzit / Şi s-a pomenit”. Prinţul zilei este însă orbit şi nu ţine seama de nimic, continuă să insiste ca fata să îi devină soaţă.

Ileana, speriată, caută soluţii pentru a scăpa de el, dând impresia că este gata să cedeze: “Io te-oi lua / Cum zici dumneata / Viteaz de ai fi / Şi mi-i isprăvi / Un pod peste Mare / Făcut din fier tare /” Îi cere aşadar un lucru aparent imposibil, un pod peste Marea Neagră. Şi îi mai cere ceva: “O scară de fier / Naltă pân la cer”. Fata nu ştie însă că fratele său are puteri magice : “Palmele bătea / Podul se făcea / Şi iar mai bătea / Scara se-ntindea”. Soarele urcă pe scară până la Cer, până în Rai, unde se întâlneşte cu bătrânul Adam şi soaţa sa Iova (Eva). Când cei doi aud că Soarele vrea să se cunune cu propria soră sunt îngroziţi şi îl avertizează: “De faci tu aşa / În iad vei intra” Cei doi nu reuşesc să îl convingă să îşi schimbe hotărârea.

Soarele se întoarce pe pământ, gata să fie mire, dar Ileana îi mai cere ceva: vrea acum un Pod de Aramă, dar şi acesta este repede făcut. Fata nu mai are scăpare dar ia o hotărâre teribilă: Îi cere viitorului soţ să meargă înaintea sa şi când acest nu o vede, ea se aruncă pe dată în apele Mării: “Ea cruce-şi făcea / În Mare sărea / Şi mi se neca”.

Dumnezeu o transformă în peşte, într-o mreană dar Soarele aduce pescari pentru a o prinde. Atunci Domnul şi sfinţii din ceruri iau mreana, o transformă în Lună şi o azvârle pe cer…

Prinţul Soare, cel care nu a respectat legile Firii este aspru pedepsit: nu o va mai vedea niciodată pe Ileana. Dumnezeu îi spune ”Lume cât o fi / Şi s-o pomeni / Nu vă-ţi întâlni / Nici noapte, nici zi”. Balada se încheie astfel: “Şi aşa a rămas / Că ei se gonesc / Nu se întâlnesc / Lună când luceşte / Soarele sfinţeşte / Soare când răsare / Luna intră-n mare”…

 Bibliografie G Dem Teodorescu – Soarele şi Luna

foto wallpaper – black sea at night

Axaina, Marea “Indigo” a sciţilor

Pontul Euxin… Marea Primitoare, cea Ospitalieră… Aşa ştim că au numit grecii apele ce udă ţărmul Dobrogei noastre iar acest nume dăinuie de mai bine de două milenii. Tot la şcoală am învăţat că iniţial, la primele lor călătorii prin Pont, grecii au avut de înfruntat furtuni grozanice şi de aceea i-au spus Mării Axeinos (Neprimitoare). După ce s-au obişnuit cu apele agitate i-ar fi schimbat numele în Euxeinos (Primitoare), transformat ulterior de romani în Euxinus. Înaintea grecilor şi romanilor, Pontul a mai avut însă şi alte nume… cele puse de geţi dar şi sciţi, de exemplu. Aceştia din urmă i-au zis Tana – Neagră dar mai ales Axaina, care se traduce prin albastru închis, dar care în unele forme se regăseşte şi ca violet sau chiar indigo… Când grecii au început să colonizeze malul stâng al Pontului, sciţii veniseră deja de aproape două veacuri pe aceste meleaguri. Din acest motiv, elenii din secolul VII î.H i-au zis Skytikos Pontos, adică Marea Scitică, înainte ca ei să o boteze. Chiar şi acel grecesc Axeinos (Neprimitor) seamănă izbitor de mult cu Axaina, astfel că poate fi vorba de un împrumut de termen, de o înţelegere greşită şi de adaptare şi transformare a sa…Încheiem totuşi cu o nouă enigmă…Când au venit pe meleagurile noastre, în sec. VIII î.H, sciţii au găsit aici un alt popor, cel al misterioşilor cimerieni. Nu ştim ce nume îi puseseră aceştia Mării Noastre… Dar despre cimerieni vom vorbi altădată…

sursa foto -jurnalspiritual.eu

Sorbul Mării – Legenda monstrului din bătrânul Pont

Se spune că toate apele pământului au câte un stăpân mitic, un Sorb, monstru uriaş asemănător peştilor ce adesea îi pedepseşte pe muritori pentru că au încălcat legile firii şi ale naturii. Şi mai spun legendele lumii că cel mai mare Sorb dintre toate aceste făpturi ar fi cel al Mării Negre. Are solzi strălucitori, tari ca oţelul şi ascuţiţi precum cea mai bună sabie… Când este supărat pe oameni, iese din palatul său din adâncuri, soarbe apele de suprafaţă, le învolburează şi face valuri grozave înecând laolaltă oameni, bărci şi alte vase. Când e secetă mare în Dobrogea se spune că Sorbul Mării a ieşit pe mal şi a sorbit apele râurilor şi la lacurilor, pentru a-i pedepsi pe muritori pentru diverse vini. Când soarbe apele lacurilor, ridică în ceruri şi broaştele, pe care le aduce apoi la pământ, odată cu ploaia… Lumea spune că arată ca un peşte uriaş, dar de fapt, nimeni nu l-a văzut vreodată bine… În Evul Mediu, ruşii şi românii de la gurile Dunării le povesteau genovezilor că Sorbul stă ascuns adesea într-un vârtej alb de ape şi că din el trage pe fundul mării păsări, corăbii şi uneori chiar şi insule. Uneori, este învăluit într-o ceaţă neagră şi deasă şi îşi aşteaptă prada… Zeci, dacă nu sute de bărci şi corăbii s-au prăpădit astfel de-a lungul timpurilor, cu tot cu nefericiţii de la bordul lor. Dar Sorbul nu e doar o poveste de demult… În timpul Războiului cel Mare, prin 44, un crucişător rusesc aflat cam la 100 de kilometri sud de Crimeea a intrat într-o ceaţă neagră cu străluciri verzui şi a dispărut pentru totdeauna. Soldaţii de pe alte vase au crezut că s-a scufundat din greşeală sau că poate l-a doborât vreun submarin însă pescarii Mării Negre ştiau cine poartă vina… Cel mai adesea, Sorbul face prăpăd pe lângă Gurile Dunării sau prin apropierea Insulei Şerpilor… Acolo se spune că ar exista şi palatul său dar adesea colindă întreaga Mare ajungând până la ţărmul bulgarilor sau la cel al turcilor… Unii spun că e doar un mit dar oamenii de la malul Pontului, când văd ceţuri negre cuprinzând apele ştiu că Sorbul s-a trezit şi este gata să facă prăpăd….

Bibliografie – worldwideromania.com – Mitologia Mării Negre

 Sursă foto – Ivan Aivazovski – Among the waves

O legendă a Mării Negre – Prinţul Tomis şi prinţesa sirenelor

Se spune că, odată, de mult, trăia într-o ţară îndepărtată un mare rege ce avea mai mulţi fii frumoş şi viteji. Pe unul dintre prinţi, cel mai mic dintre ei,  îl chema Tomis… Aveau regele şi prinţii săi de toate, pământuri mănoase, armate nenumărate, aur, argint şi nestemate de tot felul, cum nicăieri vreun crai al lumii nu se putea lăuda că ar mai avea. Mai mult, apele ce scăldau malurile regatului erau pline de peşte iar pe valurile oceanului lor pluteau sute de corăbii frumoase.

O neagră meteahnă avea însă Regele Lumii, îi plăcea să vâneze toate făpturile misterioase iar peste toate acestea, sirene mai ales. Într-o zi, după ce află de la căpitanii săi că nicio sirenă nu a mai fost văzută prin apele din apropiere, Regele îşi chemă feciorii la sfat. Le spuse să ia fiecare câte o corabie şi să meargă în depărtări, pentru a vâna ultimele făpturi fantastice, ce se spunea că ar mai exista în adâncuri. Prinţii îl ascultară şi îşi luă fiecare drumul său, Tomis spre răsărit iar fraţii săi spre Apus.

Şi merse prinţul Tomis cu a sa corabie zile şi luni, fără să dea însă de urma vreunor sirene. Toate acestea până ajunse însă în Marea Noastră, cea cu unde întunecate. Într-o noapte, corabia prinţului fu prinsă de o furtună năpraznică, cu valuri înalte cât un palat, ce măturau puntea corabiei. Un astfel de val îl prinse pe Tomis şi îl luă cu sine în adâncurile Mării. Dar prinţul avu zile: o făptură gingaşă a apelor îl scoase din vârtejuri şi îl duse până pe malul plin de scoici al unei plaje. Era Negreana, o frumoasă prinţesă sirenă, fată de rege al adâncurilor şi printre ultimele făpturi care mai rămăseseră din seminţia sa.

Prinţesa Apelor îl îngriji multe zile pe Prinţul Pământului, până ce acesta se înzdrăveni. Prinseră drag unul de altul şi îşi făcură jurăminte pentru toată viaţa. Într-o zi, Tomis se întoarse la corabia sa şi îi spuse căpitanului (un vechi slujitor al tatălui său) că s-a hotărât să rămână pe meleagurile sirenelor şi să nu mai ducă la bun sfârşit sângeroasa misie a Regelui Lumii. Chiar în acea zi, furtuna iar se abătu asupra Mării.

Speriată că iubitului său i s-ar putea întâmpla iar ceva rău, Sirena veni lângă corabie. Tomis nu era pe punte dar Căpitanul da. Când o văzu, slujitorul puse mâna pe o suliţă şi o lovi de moarte pe prinţesă. Tocmai atunci, prinţul sui şi el pe punte şi văzu cum iubirea vieţii sale se scufundă în adâncuri, cuprinsă de ghearele nevăzute ale morţii. Sări după ea şi amândoi pieriră… Se spune că de atunci, Marea cea Furtunoasă a luat numele prinţesei sirene. De asemenea, pe ţărmul pe care prinţul şi prinţesa se iubiseră, oamenii locului au ridicat o mândră cetate, căreia i-au dat numele de Tomis…

Bibliografie – Alexandru Mitru – „În ţara legendelor” (adaptare), scribd.ro, worldwideromania.com – „mitologia Mării Negre”, Adrian Bucurescu – Mitologie românească

Foto – Edward Matthew Hale / Mermaids Rock/ Stânca Sirenelor

Eminescu şi Marea Neagră

Nu vom vorbi acum despre poeziile în care Luceafărul a evocat apele bătrânului Pont Euxin. Vom rememora doar crâmpeie din impresiile sale, luate la faţa locului, în timpul singurei sale şederi la Constanţa. La numai patru ani de la terminarea Războiului de Inedependenţă şi de la alipirea Dobrogei la România, în iunie 1882, Mihai Eminescu vine la Constanţa pentru zece zile, “să facă băi de mare”, aşa cum îi recomandase medicul, pentru a-şi trata sănătatea sa din ce în ce mai precară. Despre Dobrogea scrisese înainte, însă fără să o vadă vreodată dar şi-o imaginase (şi avusese dreptate) asemenea unui “Orient în miniatură, cu tot amestecul său de popoare”. După o călătorie obositoare de aproape două zile, ajunge şi se cazează la Hotel DAngleterre (astăzi pe acest loc – actualul Intim) iar pe 16 iunie îi scria iubitei sale Veronica Micle: “O să mă întrebi ce efect mi-a făcut marea pe care o văz pentru întâia oară? Efectul unei nemărginiri pururi mişcate… n-am văzut-o în toate feţele ei, căci e schimbăcioasă la coloare şi în mişcări, de unde unii autori o şi compară cu femeea… când luna e deasupra apei ea aruncă un plein de lucire slabă care pluteşte pe o parte… Restul rămâne în întuneric şi noaptea, marea îşi merită numele ei de Neagră… Sunt într-o mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra mării pe care aş vrea să plutesc cu tine”. Eminescu s-a îndrăgostit de Marea Neagră şi a evocat-o mereu în poeziile scrise. Din păcate, nu a mai revenit niciodată la ţărmul ei, trecând în nefiinţă şapte ani mai târziu. Însă cine ştie, poate că Luceafărul veghează acum, de undeva de sus, apele întunecate ale Pontului care i-a fermecat sufletul…

Sursă bibliografie – “Mihai Eminescu – băi de mare la Constanţa – Cartea Dunării”, Editura Sapiens, Brăila 1997

sursă foto – wikipedia.org (Mihai Eminescu la maturitate)

Tyulenovo, legenda şi misterul focilor din Marea Neagră

La mai puţin de 35 de kilometri de Vama Veche, pe coasta Dobrogei bulgăreşti a bătrânului nostru Pont Euxin se găseşte Tyulenovo, în traducere Satul Focilor. Apele mării au săpat cu furie, mii de ani, în roca ţărmului, creând o faleză superbă, ce pare desprinsă dintr-un basm creat la facerea lumii. Peisajul este incredibil: stânci abrupte ce par gata să se prăvălească în mare, în orice clipă, peşteri largi – adăpost a sute de vieţuitoare de specii diferite, golfuri minunate, cu o apă limpede asemeni cleştarului… Aici, în urmă cu doar câţiva zeci de ani, puteau fi văzute şi focile din specia călugăriţă (monachus monachus albiventer), care au dat numele satului din apropiere. În timpul dominaţiei otomane, Tyulenovo se numea  Kalac-Koy (româneşte – Calacichioi), adică Satul Săbiilor, după războinicii găgăuzi ce locuiau aici în număr mare. În 1940, Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) este dat Bulgariei iar în 1942, administraţia de la Dobrich schimbă denumirea aşezării, după coloniile de foci ce puteau fi văzute în număr mare, foarte aproape de ţărm. Prezenţa surprinzătoare a acestor animale neobişnuite pentru Marea Neagră pare însă să aibă o explicaţie logică: în perioada 1920-1925, eterna îndrăgostită a litoralului dobrogean Regina Maria a României (1914-1927, soţia lui Ferdinand I) a primit în dar o pereche de foci-călugăriţă. Le-a eliberat imediat, nu foarte departe de iubitul ei Balcic, iar acestea şi-au găsit adăpost mai întâi la Capul Caliacra şi apoi la Tyulenovo. Dintr-o singură pereche s-a ajuns rapid la mai multe colonii, numărul total al focilor de Marea Nagră fiind se pare în jur de 30. A fost o perioadă excelentă, dar din păcate, această minune nu a durat prea mult. Pescarii locului erau superstiţioşi, credeau că focile distrug bancurile de peşti aşa că le-au exterminat cu maximă cruzime. Le prindeau în plase, le puneau laţuri şi tăbărau asupra lor cu ciomegele… Animalele au părăsit zona Tyulenovo-Caliacra, migrând spre Nord, în partea românească a Dobrogei. Din anii 60, focile Mării Negre sunt menţionate tot mai rar. În 1960, pe braţul Sfântul Gheorghe a fost prins accidental un exemplar de vreo 60 de kilograme şi 1,5 m lungime. Alte două foci au fost găsite în 1972 pe insula Sahalin, respectiv în 1983, la Mila 35, lângă Tulcea. O expediţie germană din 1978 a găsit într-o peşteră de la Tyulenovo, rămăsiţele unui adult, recent decedat, acesta fiind ultimul exemplar cunoscut în Bulgaria. Astăzi, doar pe ţărmul pontic al Turciei se mai vorbeşte despre prezenţa focii călugăriţă de Marea Neagră. Controversele legate de acest animal nespecific Pontului există în continuare. Povestea focilor eliberate de Regina Maria pare cea mai veridică variantă. Pare… Pentru ca misterul să rămână neelucidat, nu facem altceva decât să îl cităm pe Pliniu cel Bătrân (23-79 d.H), cel care acum aproape 2000 de ani scria: “În Pontul Euxin nu pătrunde niciun animal vătămător pentru peşti, în afară de delfini mici şi de foci”…

Misteriosul Pontos – zeul Mării Negre şi al Constanţei

Imaginea sa ne este bine-cunoscută. Statuia în care apare alături de zeiţa norocului Fortuna (la greci Tyche) este un monument emblematic şi reprezentativ pentru oraşul Tomis, modernul Constanţa. Ce ştim însă efectiv despre acest Pontos (Pontus), zeu al Mării Negre, căreia i-a dat numele trecându-l, alături de el, în legendă?

Această divinitate marină este una dintre cele mai vechi prezenţe ale mitologiei universale. Cultul său era venerat înaintea celebrului Neptun-Poseidon şi a frumoasei sale regine, Amfitrite. Pontos e un zeu pre-olimpian, fiu al zeiţei pământului Gaia (Geea) şi al lui Aether, zeul aerului pur, în care trăiau doar nemuritorii. Pontos este părintele a numeroase divinităţi marine, cum sunt Nereus – Bătrânul Mării sau Thamas – marea înfuriată, zei adoraţi în întreaga antichitate. În afara relaţiei sale incestuoase cu Gaia, Pontos a fost soţul zeiţei mării, Thalassa, mereu invocată de-a lungul mileniilor, în literatură şi artă.

Personaj mitologic iubit de marinarii Pontului Euxin, bătrânul zeu pre-olimpian a pierdut cu timpul, pe nedrept, lupta pentru primul loc în posteritate, în faţa deja celebrului Neptun şi a devenit doar un zeu local, al Euxinului nostru. El nu trebuie însă uitat, în niciun caz de către noi, constănţenii.

Cea mai frumoasă reprezentare a sa este cea din grupul statuar descoperit în 1962 în zona Gara Veche. Monumentul Fortuna şi Pontos a fost găsit alături de alte 23 de piese ale unui tezaur extraordinar, ce poate fi admirat astăzi în Sala cea Mare de la parterul Muzeului de Arheologie.

În această reprezentare, Pontos apare în stânga frumoasei zeiţe, el ieşind nud dintr-un soclu de frunze de acant, ce pot fi interpretate şi ca valuri ale mării. Cu mâna dreaptă se sprijină de un trunchi de arbore iar cu stânga ţine prora unei corăbii. Are părul şi barba cârlionţate şi ude iar trupul său este musculos, aşa cum se cuvine unui zeu puternic şi preţuit. Poartă pe cap coroana murală, un zid de cetate, cu o poartă având două intrări arcuite, mărginite de turnuri.

Această coroană demonstrează clar că el era Protector al Tomisului antic, (alături de Fortuna) şi că îşi avea cu siguranţă în oraş un templu maiestuos, unde era venerat de navigatori, comercianţi, soldaţi sau simpli locuitori ai cetăţii. Că între timp, din fostul mare zeu pre-olimpian, a devenit doar o divinitate locală a Tomisului, o demonstrează poziţia sa faţă de Fortuna, în general artiştii antici punând zeii locali la picioarele unui nemuritor din Panteon.

Statuia lui Pontos a fost făcută undeva la finele secolului II, poate începutul veacului III, în plină dominaţie romană în Dobrogea, ceea ce demonstrează că a fost venerat la Tomis, atât în perioada greacă veche şi elenistică, precum şi multe secole mai târziu, după naşterea lui Hristos şi până în timpurile romano-bizantine. La Tomis, lui Pontos i se aduceau zilnic ofrande, pentru ca el să vegheze destinele marinarilor ce străbăteau valurile mării. Pontos avea grijă să le asigure ape liniştite iar Fortuna le asigura Norocul în călătorii. Dar despre Fortuna vom vorbi într-o altă poveste…

Bibliografie – Tezaurul de sculpturi de la Tomis – 1963 – autori V Canarache, A. Aricescu, V. Barbu, A. Rădulescu;

Sursă foto – wikipedia.org – detaliu Pontos din grupul statuar Fortuna şi Pontos (Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa)

Sora Soarelui – legenda unei prințese de la Marea Neagră

La începutul secolului XX, în multe dintre localitățile Dobrogei circula, în diverse variante și sub diverse forme (baladă, basm sau colind) povestea „Sora Soarelui”, cea a unei frumoase și viteze prințese, ce își avea un palat mare și puternic pe malul Mării noastre. I se dusese fetei faima fetei în toată „țara”, căci: „De zici Dobrogea/Zici pe dată și Marea/Căci de Dunăre e-ncinsă/Și de Mare e cuprinsă”. Cetatea frumoasei fete, rămasă să stăpânească după moartea părinților săi, era una foarte bogată, iar averile de aici atrăgeau tot felul de străini dornici de înavuțire: „era o cetate minunată/Ținută de Mândra Fată/ În ispita turcilor/Și-n pofida frâncilor (n.r. A se interpreta mai degrabă genovezi și venețieni prezenți în Evul Mediu în Dobrogea).” Unii doreau să distrugă orașul Fetei și să facă doar prăpăd și jaf, dar alții visau să o ia de nevastă pe frumoasa Soră a Soarelui. Printre aceștia din urmă se număra și românul Gheorghe, cel care auzind de frumusețea Surorii Soarelui, pleacă de pe pământul său natal și vine în Dobrogea „pe-un cal vânăt bidiviu”, însoțit de un “stol de mari boieri”. Când Gheorghe ajunge la cetatea Frumoasei Fete (în unele variante aceasta apare sub formele Elena și Leana), palatul acesteia tocmai era atacat de turci de pe uscat, iar de „frânci” de pe mare, dar nici unii dintre aceștia nu reușesc să dărâme semețele ziduri. Aflând de venirea viteazului Gheorghe, Sora Soarelui îi trimite acestuia solie și îi propune căsătoria: „Nu strica Gheorghe cetatea/Că la vremi de neputință/Ne va fi de trebuință/Vino-n poartă boerește/Și descalecă domnește/Să fii domn cetății mele/Și eu doamnă dumitele”. Gheorghe bineînțeles că acceptă și în fruntea oștirii sale reușește să îi pună pe fugă atât pe turci, cât și pe „frânci”. Așadar avem parte de o uniune a doi români creștini, care aleg ca împreună să apere Dobrogea împotriva străinilor ce doreau bogățiile acestor meleaguri. În toate variantele mitului, Viteazul și Sora Soarelui se căsătoresc și rămân să stăpânească împreună, trăind fericiți până la adânci bătrâneți, în Cetatea lor de la Malul Mării…Ne aflăm în fața unei povești frumoase, în care nu trebuie căutat neapărat adevărul istoric. Un sâmbure de adevăr există însă în orice legendă…

Sursă bibliografie (adaptare) – Analele Dobrogei 1930-1931, serie veche; G Dem Teodorescu – Poezii populare, București, 1885

sursă foto – freehdw.eu – black sea sunset

Legenda Plajei Trei Papuci

În urmă cu mai bine de un veac, în primii ani ai secolului XX, Constanţa era un oraş aflat în plin proces de dezvoltare. La marginea urbei de atunci, prin zona în care astăzi se găseşte Spitalul Militar, se aflau casele ultimilor colonişti, veniţi din toate colţurile ţării, pentru a munci în Port. Unul dintre numeroşii docheri care locuiau în nou înfiinţatul cartier era venit din Oltenia, împreună cu familia sa. Omul avea un băiat de vreo 12 ani, pe nume Ghiţă, un copil vesel şi zglobiu, care din prima clipă a venirii sale la Constanţa, se îndrăgostise pe dată de Mare.

Aşa cum în Dobrogea noastră se întâmplă mereu, creştinul Ghiţă se împrietenise imediat cu un băiat musulman de vârsta sa, Hasan, fiul cel mare al unei familii de turci ce se aciuase şi ea în cartierul de la marginea oraşului. Hasan iubea şi el marea, şi era mai obişnuit cu ea, după ce copilărise câţiva ani, pe undeva pe lângă Mangalia. Puştiul musulman era însă infirm din naştere, având un picior beteag, pe care nu putea călca şi aşa că, pentru a merge, avea nevoie întotdeauna de o cârjă. Odată intrat în apă însă, Hasan devenea un înotător straşnic, gata să se ia la întrecere cu oricine. Cei doi băieţi fugeau adesea de acasă şi mergeau să se scalde pe plaja izolată, de la marginea cartierului, acolo unde rar ajungeau alţi oameni.

De dimineaţă până seara se prăjeau pe nisipul fierbinte sau se zbenguiau răcorindu-se în apa Pontului. Hasan îşi învăţa prietenul să înoate şi după câteva zile, Ghiţă începuse să se descurce din ce în ce mai bine. Într-o dimineaţă, cei doi copii au mers, ca de obicei, la scaldă. Şi-au lăsat papucii cu talpă de lemn (galenţi, saboţi folosiţi de localnici pentru a nu se tăia pe pietrele ascuţite sau în nisip şi scoici) şi au intrat în apă. Deodată s-a pornit însă o furtună teribilă de vară, cum rar mai puteai vedea la Marea Neagră. Ghiţă devenise curajos în ultimele zile, aşa că furtuna l-a prins mai în larg, unde era “apă peste cap”.

Curentul mării capricioase era prea puternic pentru micul oltean neobişnuit cu valurile. Hasan a înotat zdravăn, încercând să îşi ajute prietenul. Au luptat împreună cât au putut, dar Marea Cea Neagră era furioasă şi rea în acea zi şi dorea cu încăpăţânare să îşi ia tributul uman, acel sacrificiu de care de mii de ani are nevoie, pentru a putea redeveni apoi liniştită. I-a înghiţit pe cei doi copii, după care s-a liniştit ca prin farmec. Peste puţin timp, nişte tineri au ajuns pe plajă, dar nu au mai găsit nicio urmă a celor doi băieţi, bineînţeles, în afara celor Trei Papuci…

Sursă poveste bibliografie (adaptare) – Petre Covacef “Povestea Farului Genovez”

Sursă foto – ctcro.wordpress.com – blog Constanţa City, care a publicat imaginea pusă la dispoziţie de arhitectul Radu Cornescu – imagine Plaja Trei Papuci la început de sec.XX (joie.ro)

Translate »