Istorie

Cea de pe urmă categorie este poate, vorba zicalei, cea dintâi. Când ajungi în această zonă ești sufocat practic de istoria extraordinară, vestigii vechi de mii de ani putând fi întâlnite la tot pasul. Ruinele marilor cetăți grecești sau romane, pe vremuri cetăți impresionante ridicate de puterile previi, așteaptă să le fie acordată recunoașterea meritată. Histria, Adamclisi, Tomis, Callatis iar călătoria abia a început... Citeste mai departe »

Turism Geografic

Constanța se laudă cu rezervații naturale impresionante. Dunărea ce desparte bătrâna Scytie de restul României, Cheile Dobrogei cu ale sale peșteri, pădurile, lacurile, fauna și flora sud-dobrogeană fac din județul nostru unul dintre cele mai frumoase locuri ale continentului. Citeste mai departe »

Atractii Turistice

Cei care vin să își petreacă vacanța pe litoral au numeroase variante de petrecere a timpului liber. Atunci când s-au săturat de stat pe nisipul fierbinte sau de băile prelungite în apa Mării Negre, ei pot porni la drum, pentru a vizita obiective extraordinare, presărate de-a lungul județului Constanța. Această regiune oferă atâtea variante, încât este imposibil să te plictisești. Citeste mai departe »

Legende

Ne afăm într-un tărâm încărcat de povești extraordinare, de legende și basme inedite. Miturile vechi de mii de ani au supraviețuit până în zilele noastre și avem datoria de a le scoate la lumină și de a le transmite mai departe urmașilor noștri. De unde vin denumirile localităților constănțene, ce taine vechii de milenii ascund anumite locuri, acestea sunt întrebări la care trebuie să găsim răspunsurile potrivite. Citeste mai departe »

Filme Documentare

O colecție de filme documentare realizate în anii 2007-2008 de televiziunea CTV. Echipa care a realizat aceste filme a fost compusă din: Cristian CEALERA (realizator- producător), Răzvan MALCIU (editare imagine, foto, regie), Cristian MEDVEGHI (operator imagine), Marius KLEIN (voice-over), Marius MATEESCU (muzică), Bebe PITEI (foto) Marian URDĂ (asistent producție). Citeste mai departe »

Medical

Chiar dacă nu se poate lăuda cu spa-urile hotelurilor de cinci stele din străinătate, județul Constanța este locul preferat de zeci de mii de persoane cu probleme de sănătate. Tratamentele balneo-climaterice, nămolul curativ, aerosolii marini, acestea sunt doar câteva dintre elementele care au adus regiunea pe harta centrelor medicale europene. Citeste mai departe »

Religie

Constanța este tărâmul apostolului Andrei, \\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\"cel dintâi chemat\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\", al Sfântului Casian și al tuturor martirilor care și-au apărat dreapta credință. Mânăstirile și bisericile acestui pământ apostolic așteaptă cuminți vizitatori pentru a-și oferi frumusețile și poveștile lor.Să nu uităm însă nici de comorile musulmane din aceeași zonă, moschei și geamii impresionante pe care le poți întâlni în aproape orice colț al județului. Citeste mai departe »

Gastronomic

Bucătăria dobrogeană este una dintre cele mai complexe, având în componența sa rețete fără de seamăn. Peștele gătit în stil lipovenesc, șuberekul, baclavaua, sarailiile și toate celelalte bunătățuri ale musulmanilor, plăcintele aromânilor sau mâncărurile aduse de la sud de greci Citeste mai departe »

 

Zidul Amazoanelor – O legendă de la Mangalia – Heracles, Tezeu şi frumoasele războinice fecioare

Zidul Amazoanelor – O legendă de la Mangalia – Heracles, Tezeu şi frumoasele războinice fecioare

În Evul Mediu, secolele XIV – XV, circula în Apus o legendă mai puţin obişnuită despre un Zid Uriaş numit al Amazoanelor, care ar fi existat aproape de malul Mării Negre, în locul unde astăzi se găseşte Mangalia. Militarul burgund Wallerand de Wawrin, ajuns în 1445 în acest port, numit de el Panguala, scria: “Pentesileea, regina amazoanelor a pus să îl clădească după ce Hercule şi Tezeu au intrat pe furiş şi s-au luptat cu Hipolita şi Menalipa. Portul este ocrotit de un zid puternic, care înaintează în mare…şi portul este între zid şi ţărm. În vremurile de demult, nimeni nu putea pătrunde de pe mare în Regatul Amazoanelor, care se numeşte acum Regatul Sciţiei, dacă nu pătrundea prin strâmtoarea dintre zid şi ţărm, care se întindea cam 20 de leghe franceze… Dar acum, acel zid este stricat şi dărâmat în multe locuri şi multe vase se zdrobesc acolo împinse de furtună”.

O leghe maritimă franceză era între 4 şi 5,5 kilometri, or dacă ar fi să ne luăm după acest mit, Zidul Amazoanelor ar fi avut cel puţin 80 de kilometri. Este o legendă, evident şi care trebuie tratată ca atare…, dar cu tot cu eventualul său “sâmbure de adevăr”. Despre miticele amazoane s-a scris mult de-a lungul secolelor.

Unii spun că au trăit în Nordul Mării Negre, alţii susţin că au ocupat mare parte din bazinul Pontului, ajungând astfel şi mai în Sud şi în vestul bazinului. Să nu uităm că Dobrogea antică era şi Sciţia Mică, întrucât aceşti războinici au migrat şi până pe ţărmul vest pontic. Să ne întoarcem însă la Zidul de la Mangalia, şi motivul pentru care el ar fi fost ridicat, conform legendei

Ar fi fost ridicat de Penthesileea, după ce eroi din Grecia, Heracles (Hercule) şi Tezeu s-ar fi luptat cu războinicele amazoane. Iată ce scria Christine de Pisan (1364-1439), mare scriitoare a epocii medievale, în opera sa “Cartea cetăţii Doamnelor” (Cartea celor 3 Virtuţi): “Vestea vitejiei lor a ajuns şi în Grecia, care era o ţară îndepărtată… Aflară că aceste doamne nu osteneau să cucerească noi şi noi ţinuturi, cum îi trec prin foc şi sabie pe cei ce nu li se supun. Grecii au fost înfricoşaţi la auzul veştilor, temându-se că îi vor cuceri şi pe ei… Hercule spuse că nu vrea să aştepte şi să invadeze ei primii”… Aşadar, Heracles, Tezeu – rege al Atenei şi o armată uriaşă de soldaţi şi o flotă mare de corăbii plecară spre ţinutul amazoanelor (“au împânzit Marea cu corăbiile lor”). Grecii nu fuseseră provocaţi dar au decis să atace… Au ajuns pe malul regatului lor dar pentru că amazoanele erau viteze şi aprige, ei nu au îndrăznit să intre în port sau să debarce în timpul zilei. Au atacat noaptea, fără să fie provocaţi, au distrus aşezări, au jefuit şi au omorât femei neînarmate.

Amazoanele erau conduse de regina Orithya, mama viitoarei regine Penthesileea, care a ordonat ca armata de femei războinice să fie gata de luptă. Două tinere prinţese, Hippolita şi Menalippe nu au avut răbdare şi au plecat la război înaintea oştirii, dornice de răzbunare. Au dat chiar peste Heracles şi Tezeu. Au reuşit să îi dărâme de pe cai şi au fost foarte aproape să îi învingă. Au căzut în cele din urmă prizoniere iar cei doi eroi s-au îndrăgostit de ele. Regina Orithya a cerut atunci pace, încercând să îşi elibereze fetele. Menalippe a scăpat dar Tezeu nu a vrut să renunţe la Hippolita şi a cerut-o de soţie… Regina a acceptat, pacea s-a încheiat iar grecii au plecat înapoi în Atica lor. Se spune că după moartea Orithiei, noua regină, fiica ei Penthesileea a ordonat ridicarea Zidului Amazoanelor, pentru ca pe viitor, în Ţara Fiicelor lui Ares să nu mai poată veni invadatori aşa cum făcuseră grecii… Cu timpul, amazoanele s-au retras spre Nordul Pontului Euxin, unde se spune că s-au însoţit cu sciţii şi i-au născut pe sarmaţi. În vestul Mării Negre, de pe urma lor a rămas Mitul acestui Zid de la Mangalia….

Cât despre eroinele noastre, ce ar mai fi de spus… Purtătoare a unei cingătoare magice, potrivit unei alte legende, Hippolita a fost părăsită de Tezeu şi s-a întors în ţara ei… Sora sa Penthesileea, se spune că a ucis-o din greşeală, la o vânătoare de cerbi. Îndurerată, regina a plecat apoi să lupte la Troia de partea lui Priam, împotriva grecilor. A făcut multe vitejii dar şi-a găsit în cele din urmă, acolo sfârşitul…

Bibliografie – Calatori straini in Tarile Romane vol1 (1331-1550), Relatarea lui Wallerand de Wawrin, Christine de Pisan – Cartea Cetăţii Doamnelor; Liga Navala Romana – Filiala Mangalia; Victor Kernbach – Dictionar de mitologie generala; NA Kuhn – Legendele şi miturile Greciei Antice; FONTES – Izvoare privind istoria Romaniei

Mari filozofi ai oraşului Callatis şi ai antichităţii

Oraşul antic Callatis, astăzi moderna urbe Mangalia, a dat istoriei mari personalităţi, pe care, din nefericire, avem astăzi tendinţa de a le lăsa uitării. În cetatea doriană de la malul Pontului Euxin s-a născut celebrul istoric şi geograf Demetrios din Callatis (sec.III î.H). El este autorul unei opere extraordinare a antichităţii, compusă din 20 de cărţi şi care s-a numit “Despre Asia şi Europa”. Cartea sa nu s-a păstrat dar numeroşi istorici antici, care au trăit şi scris în secolele următoare, au citat fragmente din ea şi l-au menţionat pe învăţatul “callatid”. Printre aceştia s-a numărat şi Pseudo-Skymnos (autor anonim confundat la un moment dat cu Skymnos din Chios). Acest Pseudo-Skymnos a scris ce a aflat din opera lui Demetrios şi anume că oraşul Callatis a fost întemeiat de dorienii din Heracleea Pontică, după o poruncă primită de la Oracolul din Delphi. Totul se întâmpla în vremea în care “peste macedoneni domnea regele Amyntas” (este vorba despre Amyntas al III-lea 393-369 î.H, tatăl lui Filip II Chiorul şi bunicul marelui Alexandru). Un alt mare învăţat al Callatisului a fost Satyros Peripateticul (sec.III î.H), unul dintre primii biografi ai antichităţii. A scris “Viaţa lui Euripide” dar şi despre alte mari personalităţi ale antichităţii precum politicianul Alcibiade, oratorul Demostene sau despre creatori precum Eschil, Sofocle şi Socrate. Un alt mare învăţat antic originar din Callatis a fost Heraclid sau Heracleides Lembos, fiul lui Sarapion. A trăit în sec.II î.H dar de tânăr a plecat în Egipt, la curtea regilor din dinastia Lagidă (Lagos). A fost înalt funcţionar la curtea regelui Ptolemeu VI Philometor, “Cel iubitor de Mamă”, numit aşa pentru că, fiind copil, regenţa domniei sale i-a aparţinut mamei sale Cleopatra I. Heracleides a scris “Istorii”, o operă în 37 de volume, sursă preţioasă de informaţii pentru istoricii care au trăit ulterior. A scris “O viaţă lui Arhimede”, citată adesea de Diogene Laertius. Lui îi aparţin alte şase cărţi despre “succesiunea filozofilor şi despre Raţionamentul Lambeutic”. Heraclid a fost şi un om de acţiune: a fost cel care a negociat cu atacatorul Antioch IV Epiphanes (Bun-Vestitor), tratatul în urma căruia regele Imperiului Seleucid a fost de acord să renunţe la invadarea Egiptului. Încheiem lista marilor callatieni cu Istros, un alt mare om de litere, care a trăit în secolul III î.H şi care a scris “Despre tragedie”, şi aceasta o altă operă dispărută. Cei de mai sus sunt doar patru mari oameni de cultură din Callatis, a căror amintire s-a păstrat. Cu siguranţă au mai fost mulţi alţii… Să nu-l uităm pe misteriosul personaj căruia îi datorăm celebrul Mormânt cu Papirus, singurul din Europa. Despre acesta s-a spus că ar fi putut fi un mare om de litere al cetăţii… Dar acesta este o cu totul altă poveste şi vom vorbi despre ea, la momentul potrivit…

sursa foto – skytrip.ro

Karavanserai – Marile hanuri ale Dobrogei otomane şi drumurile provinciei

Termenul de karavanserai (caravanserai) ne duce imediat cu gândul la Orient, la Drumul Mătăsii şi la negustorii care merg prin pustiul deşertului căutând cu disperare la orizont siluetele unor aşezări umane sau umbrele unor oaze . Cuvântul se regăseşte în Dex cu explicaţia – mare han unde poposesc caravanele… Ce ştim mai puţin este că Dobrogea şi-a avut şi ea karavanseraiurile sale, în timpul dominaţiei otomane. Se aflau la răspăntiile marilor drumuri comerciale dar şi în zone mai îndepărtate… Să nu uităm că mulţi călători străini (mai ales occidentalii) care au trecut pe aici în Evul Mediu, cu precădere pe drumul median din centrul provinciei numeau aceste locuri drept “desertum”, o stepă pustie şi aridă în timpul verii şi cu un crivăţ necruţător, în anotimpul rece…Karavanserai-urile dobrogene erau identice cu cele întâlnite pe întreg cuprinsul Imperiului Otoman… Hanuri mari cu zeci sau chiar peste 100 de camere, cu încăperi ce dădeau unele în altele, fiecare dintre aceste spaţii putând găzdui măcar câte o familie… Prezent în Dobrogea de la jumătatea secolului XVII, celebrul călător Evlya Celebi descria în detaliu aceste lăcaşuri ale pribegilor… Camerele de locuit înconjurau o curte umbrită de un arbore capabil să ţină umbră călătorilor obosiţi de drum lung… În aceeaşi curte exista cel puţin un bazin cu apă proaspătă şi bună, un izvor sau o fântână, locuri unde oaspeţii se puteau răcori şi unde puteau fi adăpate şi animalele… Fiecare karavanserai îşi avea grajdurile sale, unde puteau fi ţinuţi şi îngrijiţi zeci sau chiar sute de cai. Hanul avea magazii mari pentru depozitarea mărfurilor şi ateliere, fierării – potcovării etc Karavanseraiurile Dobrogei erau mici, mari şi medii, fiind locurile unde trăgeau mereu expediţii militare sau diplomatice, caravane de negustori sau călători obşnuiţi… În aceste caravanseraiuri era primit orice călător, fie el musulman sau ghiaur (necredincios), la orice oră din zi sau din noapte… Evlya Celebi a scris că mari kavanseraiuri se găseau în veacul al XVII-lea în multe dintre oraşele sau târgurile importante ale provinciei, laolaltă cu mari centre comerciale (bazaruri, târguri)… Mangalia îşi avea 3 hanuri şi peste 300 de prăvălii, marele centru Babadag avea mult mai multe precum şi 390 de prăvălii, Hârşova 3 hanuri şi 110 de mici prăvălii iar la Karasu (viitorul Medgidia) exista cel puţin un han şi peste 50 de prăvălii… Celebru era acel caravanserai de la Babadag din curtea geamiei lui Gazi Ali Paşa. Această personalitate a lăsat moştenire în 1620 oraşului karavanseraiul întemeiat de el, alături de alte câteva proprietăţi… Hanurile Dobrogei otomane erau fie simple, fie cu etaj, în funcţie de importanţa lor… În acele timpuri, călătorii fie ei musulmani, străini sau valahi obişnuiau să meargă pe drumurile cunoscute şi păzite. Însuşi Celebi, în timpul celor cinci călătorii ale sale în Dobrogea a folosit mai ales drumuri principale precum cel litoral, cel median sau din zona Dunării … O rută obişnuită era cea pe traseul Silistra – Balcic – Cavarna – Mangalia – Kustendge – Caraharman – Babadag (de la Sud la Nord şi înapoi)…Multe dintre hanurile de altădată nu au fost descoperite, sigur se găseau la Karamurat (Kogălniceanu de Constanţa), la Esterabad (Ester, lângă Târguşor) sau la Inehan Cişmeşi (Fântânele). Sunt lăcaşuri care au dănuit sute de ani, care ar avea mii de poveşti de spus…

Bibliografie – Adrian Ilie – Valea Kara-Su Monografie istorică; Evlya Celebi; Calatori straini in Tarile Romane,  Revista Peuce; Pontica, Analele Dobrogei – serie veche

Sursa foto – historytoday. com – Interiorul unui caravanserai turcesc din secolul XVII, desen în culori dintr-un manuscris al vremurilor – Art Archive/Dagli Orti/Museo Correr Venice

Legenda nimfei Manga şi a regelui Solon

O veche poveste a Pontului nostru spune că, odată, de mult, pe locul în care astăzi se găseşte un frumos oraş al Dobrogei se ridica mândra cetate a unui rege pe nume Solon. Nu era acel înţelept al Atenei, filozoful şi judecătorul democraţiei, dar tot grec era şi acest razboinic puternic, ce îşi făcuse regat tocmai prin meleagurile noastre. Toate seminţiile de la marginea Mării Negre îi ştiau de frică Regelui Solon, căci acesta era foarte priceput în arta armelor şi era înconjurat de o oaste numeroasă de soldaţi trecuţi prin multe bătălii. De atâtea războaie avusese parte Solon, că devenise rece, rău şi acru, gata mereu să verse sânge, să prade averile altor neamuri şi să facă rău. Inima sa era neagră, fără puterea de a iubi pe altcineva decât pe sine… Regele dobrogean se închina zeilor eleni, dar dintre toţi aceştia, cel mai mult îl preţuia pe Apollo. În acele vremuri ale lui Solon, Apollo nu mai era însă deloc acel zeu al luminii, al soarelui, al artelor şi protector al muzicii şi poeziei, asa cum îl ştim astăzi. Tocmai îşi pierduse fiul, pe muritorul Asclepios (ulterior zeul medicinei, la romani Esculap), ucis de Marele Zeus cu fulgerele sale, pentru că avusese cutezanţa de a vindeca toţi bolnavii şi chiar de a-i trezi pe morţi. Rămas fără fiul său mult iubit, zeul Apolo devenise şi el rece şi rău, trimitea pe pământ molime şi îi pedepsea pe oameni pentru vini care nu erau ale lor. Nu se ştie de ce, Apollo îi arăta preţuire crudului rege Solon. Adesea îl ajuta pe acesta să îşi învingă duşmanii, săgetandu-i el din ceruri cu săgeţile arcului său fermecat. Într-o zi, Solon îi aduse zeului său o ofrandă mai mare şi mai bogată ca niciodată, ce tare îl mulţumi pe Zeu. Acesta îi spuse muritorului să îşi aleagă orice răspalata vrea. Raspunsul lui Solon fu însă neaşteptat: vroia sa poata iubi şi el o altă fiinţă umană, să simtă şi el, măcar o dată, fiorul dragostei… Apollo nu mai avea cum să dea înapoi şi spuse că regele se va indragosti de prima fată ce îi va ieşi în cale… Dar zeul cu inima neagră puse o condiţie: după ce se va bucura o singură zi de dragoste, Solon să îşi aducă iubita la templu şi să o jertfească pe altar. Fără să cugete prea mult, regele se învoi…Plecă apoi să se plimbe pe malul Mării Primitoare, neavând parcă destul curaj să intre în cetate şi să întalnească vreo fată… Tocmai atunci însă, din apele Pontului, îi ieşi în cale preafrumoasa Manga, o nimfă a apelor, ce locuia într-un palat din adâncuri dar care ieşise pe mal pentru a-şi face cunună de alge şi brătări de scoici. Cum se vazură, cei doi se şi îndragostiră pe dată… Îşi făcură jurăminte pentru totdeauna iar inimile lor erau străpunse de săgeţile lui Eros. În zorii zilei următoare, pe cand Manga încă dormea cu capul aşezat pe umărul său drept, Solon îşi aduse aminte de făgăduiala cumplită făcută lui Apollo. Odata cu fiorul dragostei, în inima sa se strecurase nevăzută şi teama de a-şi pierde iubirea. O trezi pe Manga şi îi mărturisi ce făcuse. O îndemnă să fugă departe şi să se ascundă dar tocmai atunci se ivi lângă ei şi Zeul. Acesta îi împietri pe dată inima regelui şi acesta o luă pe nimfă şi o duse în templul lui Apollo pentru a o sacrifica…Dar cumplita lui misie nu fu dusă până la capat… Surorile nimfe, aflând că Manga va fi ucisă, merseră la puternicul Poseidon (Neptun) şi îl rugară să o scape… Zeul Marii le ascultă şi făcu o furtună cum nu se mai vazuse vreodată… Apele Pontului ieşiră pe uscat şi învaluiră Templul.. Poseidon scutură şi pământul şi cutremurul distruse Casa lui Apollo. Speriat, Apollo fugi din Sciţia Mică şi merse pe alte meleaguri, la adăpost de Poseidon… Cât despre Manga şi Solon… Zeii Olimpului au hotărat ca ei sa rămână împreună dar nemurirea le-a fost dată prinîmpietrire. Stanele lor de piatră fură apoi înghiţite de apele Mării şi duse de către surorile nimfe în Palatul de Cleştar din adâncurile Pontului… Amintirea celor doi iubiţi nefericiţi fu însă păstrată mereu de oamenii locului. Cetatea lui Solon a devenit cu timpul un oraş al iubirii şi al luminii iar noul lui nume se spune că a fost pus dupa nimfa Manga, Mangalia…

sursa  foto – pixhome.blogspot.com

Legenda pescarului Pan şi a nimfei Galia

Spune legenda că în vremuri vechi, pe când destinul muritorilor era încă hotărât de către zei, pe malul stâng al Bătrânului Pont Euxin exista un sat de pescari. Un sat al cărui nume nu şi-l mai aminteşte nimeni… Aici s-a născut, într-o zi, un băiat frumos şi puternic, căruia părinţii săi, oameni simpli şi harnici i-au spus Panait. La trei zile de la naşterea feciorului, la poarta casei sale au venit Trei Ursitoare. Una dintre acestea i-a hărăzit să aibă frumosul glas al lui Orfeu iar o alta, frumuseţea lui Adonis. Cea de a treia i-a oferit un dar ciudat, pe care nimeni nu l-a înţeles atunci: să aibă puterea de a uni pământul cu apa… Anii au trecut iar Panait a devenit un tânăr de ispravă şi cel mai de seamă pescar din satul natal. Prietenii îi spuneau Pan, prescurtarea de la Panait dar noul nume I se potrivea tare bine şi pentru că tânărul era la fel de priceput în ale cântatului precum zeul ce a dăruit omenirii instrumentul numit nai… Pan al nostru cânta însă doar din gură iar povestea spune că avea un glas aşa de frumos, încât orice făptură a pământului era vrăjită la auzul cântecelor sale. Băiatului îi plăcea să iasă adesea singur la pescuit, pe valurile molcome ale Mării Negre şi în timp ce aştepta ca plasele să i se umple de peşte, cânta ce învăţase la vatra focului. Într-o zi, cântecul său fu auzit de Galia, una dintre frumoasele nimfe ale Pontului, fiică a Marelui Poseidon, sau Neptun, cum i-au spus apoi romanii… Galia se îndrăgosti pe dată de muritor şi într-o zi i se arătă iar băiatul o îndrăgi la rândul său… Dragostea lor se năştea şi trăia pe valuri de mare, căci seara, Panait se întorcea în satul său şi o lăsa pe Galia să meargă înapoi în palatul ei din adâncuri… Era o iubire tristă, căci nimfa avea deasupra sa un blestem… Părintele ei, Poseidon, supărat că muritorii nu îl mai cinsteau ca odată, pusese peste fiicele lui văluri fermecate ale nemuririi, iar acestea le împiedicau pe tinerele zeiţe să meargă pe ţărmurile oamenilor. Într-o zi, peste satul lui Panait se abătu o molimă îngrozitoare iar băiatul se îmbolnăvi şi el… Zile întregi, aşteptă Galia să îi vină iubitul înapoi pe undele mării, şi era disperată zeiţa căci de la el nu avea nicio veste… Într-o zi, fata se hotărî şi păşi pe ţărm, aruncându-şi în valuri vălul tatălui său. Renunţă într-o clipă la nemurire, doar ca să afle ce i se întâmplase dragului ei… Îl găsi bolnav într-un bordei dar îl îngriji cu dragoste zile şi luni, până când el se întremă…Galia nu s-a mai întors niciodată în apele unde crescuse… a rămas simplă muritoare, s-a însoţit cu Panait şi au făcut împreună numeroşi copii. Atunci se împlini şi al treilea dar al ursitoarelor, pentru că prin unirea lor, cei doi uniseră pământul cu apa… Satul lor a rămas tuturor cunoscut ca fiind al lui Pan şi al Galiei… Cu timpul, i s-a spus Pangalia… iar astăzi îl ştim ca oraşul Mangalia…

 Bibliografie – “Dobrogea, sâmbure de legendă” – Gherghina Barbu, Dumitru Ciurea, Elena Juga

sursa foto – alternativaonline.ro / corabie la chei, Mangalia

Mangalia – Oraşul Soarelui (File de poveste – I -)

Urbe ce dăinuieşte de aproape două milenii şi jumătate, Mangalia (sau Callatis cum i-au spus în vechime grecii dorieni) a fost mereu descrisă ca fiind una dintre cele mai frumoase aşezări de la malul bătrânului Pont. I s-a mai spus şi Oraşul Soarelui şi pe drept, acest titlu i s-a cuvenit şi i se cuvine şi acum. În perioada interbelică a cunoscut o dezvoltare fără precedent şi a devenit ţinta preferată a personalităţilor din diverse domenii… Iată cum îl descria în 1928 Gheorghe Mugur, publicist şi inspector al Cultelor, cel care îşi avea casă la Mangalia, în apropierea celei deţinute de Nicolae Iorga (casa lui Mugur mai există încă, a lui Iorga nu): “Mangalia este un oraş al soarelui. Soarele ne aduce aici, printre stoluri de grauri şi printre valurile de grâu şi maci. Soarele şi marea, soarele şi nisipul… Niciun colţ din pământurile noastre nu se mai poate ambiţiona cu acest titlu de glorie…Aici, Callatienii l-au divinizat pe Apollo, cetatea lor avea cultul soarelui… Acum, călătorii vin aici pentru Marea şi Soarele Mangaliei, ei sunt pelerini ai Soarelui.. În anii ce vor urma, vor veni şi alţii, unii pentru trandafirii mistici ai geamiilor de frumuseţe arabă, alţii pentru mori, alţii pentru diguri sau pentru corăbii… Cărturarii şi artiştii vor veni şi ei să privească marea de zefire, ori să viseze de pe piscul falezei, imaginându-şi cum arăta templul alb ce adăpostea între coloanele sale dorice statuia graţioasă a lui Apollo…”

Bibliografie – Silvana Cojocăraşu “Callatis, legenda Mării Negre – Mangalia anii 30 – vârsta de aur” / Studii Pontice; citate din Gheorghe Mugur

Pangalla/Pangalia – Taina unui oraş medieval

De-a lungul timpului a purtat mai multe nume… A fost Acervatis sau Cerbatis pe vremea când doar traco-geţii stăpâneau aceste meleaguri, Callatis – oraşul cel frumos şi prea puternic al grecilor dorieni şi evident, Mangalia (Pangalia), denumirea pe care o păstrăm şi astăzi. Urbea aceasta milenară a mai purtat însă, timp de câteva secole, un alt nume, mai straniu şi pe urma căruia s-au născut, de-a lungul timpului, unele controverse. Astfel, pe numeroase portulane (hărţi de navigaţie costieră) ale Evului Mediu, între secolele XII şi XVI, apare denumirea de Pangala, uneori cu formele sale corupte Pangalla, Pangalea, Pagalai şi în fine, Pangalia. Numele de Pangalia apare pentru prima oară în Carta Pisana, cea mai veche carte nautică (hartă complexă, nu simplă hartă) păstrată în lume, realizată la sfârşitul secolului XIII. Pangalla şi ale sale forme corpupte se regăsesc apoi pe numeroase alte documente (1321 – portulanul lui Pietro Visconti; cca 1450 Anonimo Veneziano, 1477 Iehuda ben Zara, 1570 Diego Homan, 1586 Joan Martines). Genovezii, veneţienii, raguzanii dar şi cei de alte naţii care făceau comerţ în Dobrogea cu acordul Imperiului Otoman erau foarte interesaţi să cunoască geografia costieră a zonei şi oraşele importante unde se puteau face afaceri bănoase. Majoritatea istoricilor au identificat Pangala pe teritoriul fostei Callatis, actuala Mangalia. Există însă şi controverse pe această temă. Hărţi precum cele ale lui Iacobo Castaldo (1584), Levinius Hulsus (1630) sau Joan Bleauw (sec. XVII) poziţionează Pangalla mai la sud de bătrâna Callatis în zona 2 Mai. Dacă este doar o eroare perpetuată, este foarte greu de spus. Cert este faptul că din perioada 1593-1595 apare termenul Mangalia (Paolo Giorgi). Pangalla este din ce în ce mai puţin folosit, pentru ca într-un final să dispară cu totul din documente…

Bibliografie – Laurenţiu Radu – “Toponimie dobrogeană: Callatis – Pangala – Mangalia” – Revista Peuce XI – Tulcea 2013

Sursă foto – Toponimie dobrogeană… Peuce XI, Laurenţiu Radu / reproducere dupa Jacopo Castaldo

Mangalia, cea de acum sute de ani…  

Celebrul călător turc Evlia Celebi a vizitat la jumătatea secolului XVII majoritatea aşezărilor importante din Dobrogea, oferind informaţii  extrem de precise despre ele şi despre viaţa locuitorilor lor. Unul dintre cele mai frumoase oraşe ale ţinutului nostru era, încă de atunci, Mangalia. Iată cum o descria Celebi, după una dintre vizitele sale, cel mai probabil efectuată în 1652: “Este un oraş foarte vechi, cu o poziţie foarte frumoasă. Deoarece Gazi Umureia Adje Iacuboglu a întâmpinat greutăţi mari la cucerirea lui, pe timpul lui Baiazid Ildirim (n.r.sf.sec.XIV) a dărâmat cetatea. Ea a fost apoi refăcută. Azi este un oraş frumos şi înfloritor. Majoritatea aianilor (fruntaşi) sunt din neamul lazilor şi au un proverb – Cine nu poate ajunge niciodată la Mecca, poate veni la Mangalia – hagialâcul rătăciţilor şi al săracilor”. Aşadar Mangalia de acum 350 de ani era o Mecca a Dobrogei pentru musulmani şi o destinaţie preferată a multor altor rumâni sau venetici. Că era un mare oraş, tot Celebi ne aduce dovada, scriind că aici există 7 şcoli primare, 3 hanuri, 7  cafenele, cam 300 de prăvălii şi o baie turcească. Mangalia era un oraş cu sute, dacă nu mii de case şi avea în apropiere numeroase vii şi grădini. Activitatea comercială era una extreme de intensă, doar în port fiind în jur de 300 de depozite pentru mărfuri. Celebi mai spunea: “Şi în vechime aici a fost port mare, cu două ieşiri. Şi acum în fundul mării se văd pietre din portul vechi, mari cât munţii”. Călătorul vorbeşte şi despre moscheea Esmahan Sultan, lăcaşul de cult musulman care poate fi admirat şi astăzi şi care este cel mai vechi de acest gen din România…

Bibliografie  – Analele Dobrogei serie veche, 1935, 1936; Călători străini în Dobrogea

sursă foto – Mangalia vedere generală 1900

Cetatea de la Albești – fortăreața războinicilor dorieni

La 15 kilometri distanță de ruinele bătrânei Callatis, dar în imediata apropiere a localității moderne Albești se află unul dintre cele mai frumoase situri arheologice din județ. Este fortăreața elenistică a grecilor dorieni, o cetate amplasată strategic în buza unei văi abrupte. Mult mai războinici decât ionienii de la Tomis sau Histria, dorienii au întemeiat Callatisul, undeva în jurul veacului al patrulea înainte de Hristos și tot din aceași perioadă datează și construirea cetății de la Albești. Descoperită din întâmplare în 1971 de un profesor din sat, cetatea este intens studiată de arheologii din Mangalia și Constanța, care au reușit să descopere vestigii extrem de importante, expuse acum în Muzeul Callatis.

Cetatea Albesti

S-a stabilit că a fost o fortificație rectangulară (3000 mp) cu caracter permanent, al cărui scop era supravegherea și apărarea limitei teritoriului calatian, inclusiv a drumului principal care mergea spre marea cetate. Zona era intens exploatată agricol, astfel că se impunea crearea unei așezări importante în regiune. Un aspect inedit al cetății de la Albești este că avea ziduri groase de aproape un metru și jumătate, străjuite de un turn înalt de apărare, elemente care o făceau aproape imposibil de cucerit. Interesant este că zidurile de incintă sunt făcute din blocuri mari de piatră care au fost așezate cu grijă, fără a fi însă legate între ele cu vreun liant. Aici la Albești a fost descoperită singura drahmă calatiană de argint din acea perioadă. Fortăreața a trecut foarte posibil prin vremuri mai rele în timpul diadohului Lisimah, cel care între anii 313-309 î.H a atacat Callatisul revoltat, reușind în cele din urmă să instaureze în Dobrogea dominația macedoneană. Povestea cetății de la Albești pare să se fi încheiat la sfârșitul secolului 3, deși ceva există și dovezi de locuire din veacul următor. Fortăreața își încheiase însă povestea și s-a ascuns în pământul dobrogean, timp de mai bine de 2200 de ani, reapărând doar ca sit arheologic ce ne poate ajuta să reconstruim alte crâmpeie din istoria acestor locuri…

Misterele cetăţii Callatis -Întemeierea şi taina papirusului

Mult timp s-a spus că toate cele trei mari colonii greceşti de pe teritoriul Dobrogei (Histria, Tomis şi Callatis) au fost întemeiate în veacurile VI – VII înainte de Hristos. Cercetările ultimelor decenii au confirmat teoria în ceea ce priveşte Histria (sec VII, în timpul celei de a 33-a Olimpiade) şi au datat întemeierea Tomisului pe la mijlocul secolului VI. În cazul Callatisului s-a născut însă o controversă, elucidată totuşi într-un final. Se ştie acum, că această colonie a apărut de fapt în secolul IV î.H, în timpul regelui Amyntas al III-lea Macedoniei, tatăl lui Filip II şi bunic al lui Alexandru Macedon. De altfel, niciunul dintre vestigiile arheologice descoperite la Mangalia nu a putut fi datat mai devreme de secolul IV. Din acea perioadă a întemeierii Callatisului datează şi un monument extraordinar, unic în Europa. Este vorba despre Mormântul cu Papirus, o construcţie antică, deasupra căreia a fost ulterior ridicat Muzeul de Arheologie Callatis.

Callatis - Mangalia

Mormântul construit din blocuri mari de piatră cioplită şi înconjurat cu un ring de asemenea din piatră a fost descoperit în 1959. În sarcofag s-au descoperit rămăşiţele unui bărbat, om de vază al cetăţii, întrucât avea lângă cap două coroane din funze de lauri, confecţionate din bronz aurit. Marea comoară din mormânt este însă alta: un papirus unic în Europa, cel mai vechi (se foloseau în general pergamente, din cauza umidităţii ridicate), scris în greacă, cu o cerneală maronie. În momentul în care a fost deschis sarcofagul, papirusul s-a fărâmiţat. A fost dus la Moscova,  pentru restaurare şi …uitat vreo 50 de ani. Papirusul s-a întors anii trecuţi la Mangalia iar în prezent, fragmentele sale (154) continuă să fie cercetate de specialişti, încercându-se traducerea sa completă. Ce conţine acest document antic şi cine era defunctul înmormântat cu atât fast? Era el un artist al cetăţii, onorat pentru creaţii sau chiar întemeietorul coloniei doriene de la Pontul Euxin. Acestea sunt doar câteva din întrebările la care vom afla, cu siguranţă, răspunsul, în anii ce vor veni.

Translate »