Istorie

Cea de pe urmă categorie este poate, vorba zicalei, cea dintâi. Când ajungi în această zonă ești sufocat practic de istoria extraordinară, vestigii vechi de mii de ani putând fi întâlnite la tot pasul. Ruinele marilor cetăți grecești sau romane, pe vremuri cetăți impresionante ridicate de puterile previi, așteaptă să le fie acordată recunoașterea meritată. Histria, Adamclisi, Tomis, Callatis iar călătoria abia a început... Citeste mai departe »

Turism Geografic

Constanța se laudă cu rezervații naturale impresionante. Dunărea ce desparte bătrâna Scytie de restul României, Cheile Dobrogei cu ale sale peșteri, pădurile, lacurile, fauna și flora sud-dobrogeană fac din județul nostru unul dintre cele mai frumoase locuri ale continentului. Citeste mai departe »

Atractii Turistice

Cei care vin să își petreacă vacanța pe litoral au numeroase variante de petrecere a timpului liber. Atunci când s-au săturat de stat pe nisipul fierbinte sau de băile prelungite în apa Mării Negre, ei pot porni la drum, pentru a vizita obiective extraordinare, presărate de-a lungul județului Constanța. Această regiune oferă atâtea variante, încât este imposibil să te plictisești. Citeste mai departe »

Legende

Ne afăm într-un tărâm încărcat de povești extraordinare, de legende și basme inedite. Miturile vechi de mii de ani au supraviețuit până în zilele noastre și avem datoria de a le scoate la lumină și de a le transmite mai departe urmașilor noștri. De unde vin denumirile localităților constănțene, ce taine vechii de milenii ascund anumite locuri, acestea sunt întrebări la care trebuie să găsim răspunsurile potrivite. Citeste mai departe »

Filme Documentare

O colecție de filme documentare realizate în anii 2007-2008 de televiziunea CTV. Echipa care a realizat aceste filme a fost compusă din: Cristian CEALERA (realizator- producător), Răzvan MALCIU (editare imagine, foto, regie), Cristian MEDVEGHI (operator imagine), Marius KLEIN (voice-over), Marius MATEESCU (muzică), Bebe PITEI (foto) Marian URDĂ (asistent producție). Citeste mai departe »

Medical

Chiar dacă nu se poate lăuda cu spa-urile hotelurilor de cinci stele din străinătate, județul Constanța este locul preferat de zeci de mii de persoane cu probleme de sănătate. Tratamentele balneo-climaterice, nămolul curativ, aerosolii marini, acestea sunt doar câteva dintre elementele care au adus regiunea pe harta centrelor medicale europene. Citeste mai departe »

Religie

Constanța este tărâmul apostolului Andrei, \\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\"cel dintâi chemat\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\", al Sfântului Casian și al tuturor martirilor care și-au apărat dreapta credință. Mânăstirile și bisericile acestui pământ apostolic așteaptă cuminți vizitatori pentru a-și oferi frumusețile și poveștile lor.Să nu uităm însă nici de comorile musulmane din aceeași zonă, moschei și geamii impresionante pe care le poți întâlni în aproape orice colț al județului. Citeste mai departe »

Gastronomic

Bucătăria dobrogeană este una dintre cele mai complexe, având în componența sa rețete fără de seamăn. Peștele gătit în stil lipovenesc, șuberekul, baclavaua, sarailiile și toate celelalte bunătățuri ale musulmanilor, plăcintele aromânilor sau mâncărurile aduse de la sud de greci Citeste mai departe »

 

Dobrogea interbelică – Statistici interesante din județele Constanța și Tulcea, din urmă cu peste 80 de ani (I)

Dobrogea interbelică – Statistici interesante din județele Constanța și Tulcea, din urmă cu peste 80 de ani (I)

La prima vedere un document plictisitor, cu foarte multe tabele și date seci, „Anuarul Statistic al României anii 1935 și 1936” este în măsură să ofere informații extrem de interesante, din toate domeniile, despre Dobrogea anilor 30.

Dobrogea avea în 1930 o populație de 811.000 locuitori dar era formată din patru județe: Constanța, Tulcea, Caliacra și Durostor (ultimele două din Cadrilater). Ne vom concentra asupra județelor ce compun Dobrogea de astăzi (n.a unele cifre fac însă referire la provincie cu toate cele patru județe).

Județul Constanța avea la recensământul din 29 decembrie 1930 o populație de 249.914 locuitori iar județul Tulcea – 183.391. Populația orașului Constanța, la aceeași dată se ridica 58.258 de locuitori.

Vremea călătoriilor (Vapoare, avioane, automobile și motociclete)

Portul Constanța se dezvoltase foarte mult iar în anii 1934 – 1935, Serviciul Maritim Român avea aici 14 nave de pasageri care efectuau curse în întreaga lume. În intervalul menționat vase precum Regele Carol, Principesa Maria, Dacia, Dobrogea, Carpați, Durostor etc au efectuat 136 de călătorii, fiind transportați peste 40.000 de călători din care aprox.28.000 la clasa a III-a.

Rutele cele mai importante erau: Constanța – Varna – Istanbul – Salonic; Constanța – Istanbul – Pireu – Alexandria; Constanța – Istanbul – Pireu – Beyrouth – Haifa etc. Pentru transportul de călători și de mărfuri SMR a obținut venituri de 141,6 milioane lei.

Cursele aeriene deveniseră și ele regulate, este drept, pentru elita ce își petrecea vacanțele la Balcic și pe întreaga Coastă de Argint.

În 1934, 7 avioane au efectuat curse pe ruta București – Constanța – Balcic – București, transportând 1402 pasageri și totalizând 1337 de ore de zbor.

Modernul acaparase întreaga viață urbană a Dobrogei. În județul Constanța existau deja 463 de autoturisme, 78 de autobuze și 32 de motociclete. Tulcea avea 79 de autoturisme, 8 autobuze și 6 motociclete.

Prețuri, salarii și venituri

La nivelul întregii Românii (cu Bucovina și Basarabia), Constanța era al 9-lea oraș după costul vieții iar Tulcea, al 69-lea.

În 1934-1935 în județul Constanța s-au realizat venituri de aproape 37 de milioane lei, în timp ce cheltuielile se ridicau la aproape 32 de milioane iar Tulcea avea un excedent financiar de peste jumătate de milion de lei.

Tulcea aducea statului român 6,9 milioane kilograme de pește (6.933.656 kg) dintr-un total de 15,8 milioane la nivel național. Valoarea în lei a peștelui recoltat din județul nord-dobrogean se ridica la 129 milioane lei, din care statul reținea 45 milioane lei.

Mangalia, Medgidia, Isaccea și Măcin erau orașe importante, în care se realizau venituri.

În ceea ce privește prețurile anilor 30 ne vom referi la datele publicate pentru anul 1933.

Pentru Constanța se raportau astfel de prețuri medii, cu de amănuntul: carne vacă de calit I – 17, 9 lei per kilogram, lapte – 6 lei, crap – 26,6 kg, șalău 37,4 kg, făină „calit 000” – 10 lei, pâine albă 7 lei, orez – 16,6 lei kg, cartofi – 2,5, vin alb – 19,6 lei. Un kilogram de mangal costa 4 lei, unul de petrol la fel iar benzina ușoară – 9,7 lei.

La Tulcea, prețurile erau mai mici cam cu câte 2 lei la fiecare produs de mai sus iar la pește, chiar cu jumătate mai puțin (crap – 13 lei kg, șalău 19 lei – kg).

În 1934 în județul Constanța s-au construit 220 de locuințe noi, în valoare totală de 131 milioane lei.

Salariile in 34-35 : un sef de post castiga cam 3400 lei, un mecanic de locomotiva 3000-3800, un usier 2400-3200, un vizitiu 600 – 2350, invatator trei gradatii 3700 – 4700, ucenic 300-1850, lacatus 2600, gradinar 1300 – 2750, judecator 9250 – 19.150, medic 8500 – 11.900 etc

Date de stare civilă (Natalitate și mortalitate)

În anul 1934 în Dobrogea s-au născut 35.444 persoane și au decedat 20.561. Erau foarte multe boli care făceau ravagii iar medicina nu găsise încă remedii pentru tratarea lor.

Astfel, peste 1200 de persoane au murit din cauza tuberculozei aparatului respirator iar peste 500 de rujeolă. Febra tifoidă (95 cazuri), scarlatina (60 cazuri) tusea convulsivă (107 cazuri) sifilis (92) și cancerul (204) au stat și ele la baza deceselor din Dobrogea anului 1934. Din totalul deceselor înregistrate, peste 60% erau înregistrate în mediul rural (16.372 cazuri).

Procentul de copii născuți morți era de 1,6 la mia de locuitori iar până la un an mureau 21 dintr-o mie.

În 1934 s-au înregistrat peste 8000 de căsătorii în Dobrogea dar și 342 divorțuri (126 în j. Constanța și 78 în j.Tulcea)

(Va urma)

Mențiune – Acest material vrea să prezinte anumite realități ale acelor vremuri, fără să le interpreteze în vreun fel, pozitiv sau negativ.

Bibliografie – Anuarul Statistic al României 1935 și 1936 – Institutul Central de Statistică; sursa – dacoromanica.ro – Biblioteca Digitală a Bucureștilor, Istoria civilizatiei romanesti – Scurtu Ioan, Radio Romania Actualitati – autor George Popescu

sursa foto – Colecția Sorin Nica – proiectul Photo Historia;

Piața Independenței, zi de sărbătoare – Constanța, anii 30

Credințe, obiceiuri și superstiții în Dobrogea, acum 132 de ani (II) – Chestionarul Hașdeu

Fiecare comunitate rurală dobrogeană din a doua jumătate a sec.XIX își avea particularitatea sa, demonstrată de răspunsurile oferite în chestionarul solicitat de Bogdan Petriceicu Hașdeu. Obiceiurile sunt adesea, diferite de la sat la sat. Nu trebuie să ne surprindă acest lucru, dacă ținem cont de faptul că în Dobrogea au venit, după 1877, numeroși români din Muntenia, Oltenia, Moldova sau Transilvania, fiecare grup aducând cu el tradițiile seculare din locurile de baștină.

Să începem cu Brezaia și Borbosele, obiceiuri întâlnite în multe dintre satele dobrogene, atât în județul Constanța, cât și în Tulcea. La Oltina, Bredaia (Brezaia) era o „ciocanatore” (n.a – ciocănitoare) de lemn, făcută de către flăcăi în seara de Crăciun, pentru a umbla cu colindul. La Dăeni, obiceiul era același, dar se făcea și de Sfântul Vasile, când se cerea „dezghețul” iernii. La Beilic (Viile), Brezaia era o fată împodobită cu flori multe. La Niculițel, Brezaia era numită „clanța”, un fel de cal de lemn făcut de băieți în preajma Crăciunului. Capul de lemn era făcut din două bucăți care se loveau între ele, în timpul dansului. Brezaia umbla din casă în casă, sărind dintr-o parte în alta și făcând un zgomot specific, în timp ce băieții ce o însoțeau strigau „iacă clanța noastră sau Brezaia noastră”. Brezaia este ba un cal, ba o capră sau chiar o văcuță, cum era la Somova de Tulcea, unde cu văcuța se mergea din casă în casă, tot de Crăciun și de Sfântul Vasile.

În satele majoritar bulgărești, Brezaia era total diferită. Obiceiul se derula după lăsata „secului de brânză”, în postul mare al Crăciunului. Feciorul se îmbrăca în cojoace întoarse pe dos, își punea pe cap și la picioare tot felul de petice de lână, își punea coarne pe cap, lua un ciomag la spinare și pleca la colindat din casă în casă.

În satul Ciobanu, Borbosele erau farmece și fermecături făcute cu cuțitul, cu frigarea sau mătura, pentru a face rău dușmanilor.

Se „discîntau” și se ungeau cu păcură sau cu grăsime pereții și „ușele” casei „dujmanului” iar pe jos, lângă prag se aruncau ardei roșii sau cenușă.

Zmeii, ființe fantastice întâlnite în folclorul românesc, sunt prezenți și în viața tuturor satelor dobrogene. La Topalu se credea că un zmeu se naște astfel: se strâng mai mulți șerpi la grămadă, „se freacă, fac clăbuc” iar din clăbuc se naște o „piatră scumpă”. Șarpele ce mănâncă piatra „se face smeu, se ridică sus la cer, se face noor și de acolo cade și se face buceheți” (poate sub formă de ploaie?). La Dăeni, zmeii erau ființe fantastice „care ar fi fugând naintea ploiei, urmați de nori groși și ar fi având aripi”. La Dunăreni (Mârleanu), Zeii și Balaurii erau „oameni, pesci sau șerpi care aducu ploaia”, în timp ce la Satu Nou erau șerpi gigantici care mănâncă „omeni și dobitoce”.

Omul Roș (cu fața roșie sau cu părul roșu) e văzut mai în toate satele ca om rău ce aduce ghinion, fapte rele și „cu care nu trebuie a te însoți”.

Vrăjile fac parte din viața comunităților. „Fetele mai cu seamă au obiceiu de a-și ghici norocul în ajunul anului nou, în diferite moduri – legând parii de la garduri”. Dacă parii au coajă, atunci soțul va fi bogat, dacă parul era gol, fără coajă, viitorul soț avea să fie sărac.

Alte fete de măritat făceau altfel: duceau o găină neagră în oborul vitelor. Dacă pasărea țipa iar vitele zbierau, atunci fata avea să se mărite în acel an. Alte fete semănau orz și grâu iar dacă acestea încolțeau repede, era semn de măritiș grabnic. Unele mame de fete făceau de asemenea vrăji pentru a visa noaptea fața viitorului ginere!

Fiecare comunitate se confruntă cu diverse boli, cu friguri, cu epilepsie, holeră și ciumă. Fiecare dintre acestea sunt explicate de popor într-un anume fel.

Pricina friguriloru, după spusa poporului, este din osteneală, din apă multă și din pometuri” scrie în Chestionar Ionu Negrescu de la Parachioi. Frigurile apar dacă mănânci fructe verzi, zarzăre sau prune.

De Epilepsie se crede că suferă doar cel pe care „îl chinuie necuratu” sau pe care l-au atacat “vânturile rele”. Uneori se crede că epilepsia (delă) vine din frică și că diavolu se lipesce de bolnavi.

Holera și ciuma „apar de la căldurile mari”. În alte sate, (precum Dăeni) Ciuma e o babă bătrână care atunci când ajunge într-un sat îi îmbolnăvește mai pe toți, „și rari din ei scapă”. Baba Ciumă se zice că stă ascunsă pe sub garduri și toată noaptea latră câinii la ea.

Un obicei extrem de interesant este Legarea Ploii. Ca să nu plouă se lua un burduf de vițel „plin cu apă din Martie” și care se îngropa „în mijlocul vetrei, la o adâncime de șase palme”. Nu ploua atât timp cât burduful era îngropat. Când se dorea ploaie, atunci se făcea dezlegarea (dislegarea). Burduful se dezgropa și se înțepa cu un vârf de ac, pentru ca apa să vină dar să nu fie ploaie atât de mare încât să înece pământul. Se mai credea că Legarea Ploii e făcută de zidari și cărămidari care nu doreau ca ploile să le strice ridicarea caselor. Mai rar, în unele sate, atunci când era secetă trebuiea să dezgropi din cimitir un mort înecat, să îi scoți scheletul și să îl pui înapoi într-o apă pentru ca ploaia să poată reveni pe pământ.

Stelele Căzătoare erau privite ca sufletele unor oameni morți. „Căderea unei stele pe ceriu este și moartea unui om de pe pământ. Când cad stele mari ca Luceferi atunci mor Împărați, Regi și alți Oameni Mari”. În unele sate se credea că „Dracu vrea să vadă minunile lui Dumnezeu și pentru asta se sue până aproape de ușile cerului. Dumnezeu trimite îngeri să îl gonească iar dracii cad pe pământ cu scântei”. Se considera că fiecare om își are steaua lui. Cine vedea o stea căzând atunci una dintre rudele sale avea să moară… (Va urma)

Bibliografie

Sursă principală

– Gheorghe Dumitrașcu, Liliana Lazia „ Dobrogea 1884-1885 în 31 de răspunsuri ale comunelor la Chestionarul Hașdeu”, prefață de Corina Apostoleanu; Editura Ex-Ponto, Constanța – 2010.

Surse secundare

  • Căpitanul M.D Ionescu – „Dobrogia în pragul veacului al XX-lea”, 1904 (reeditată)

  • Dobrogea (1878 – 1928) – 50 de ani de viață românească

  • Florea Alexandru – Antologie de folclor dobrogean, Constanța 1980

  • Nazarettean A. I – Notițe istorice și geografice asupta provinciei Dobrogea, Tulcea, 1882

Mențiuni –

Acest al doilea material acoperă o parte dintre întrebările 158 – 185 din Chestionarul Hașdeu – legate de credințe populare și tradiții.

Informațiile și termenii citați aparțin învățătorilor din comunele menționate. Citatele aparțin acelorași surse.

Cei care au răspuns și sunt citați în material sunt următorii învățători: Ionu Negrescu (Parachioi – Băneasa); Gh. A. Eftușescu (Ciobanu); F. Ionășescu (Enășescu) (Dăeni, apare și ca Dăieni – la acea vreme în jud. Constanța dpdv. administrativ); Atan. Vasiliu (Dunăreni – Mârleanu); D. Gavrilescu (Gârliciu), C.Măldărescu (Rasova); C.Mihăilescu (Topalu), Șt. Voinea (Somova); I. Plesnilă – (Turcoaia), N. Ludivic (Niculițel), Th. Paraschivescu (Isaccea), Ghe. Ștefănescu (Satu Nou), Ath. Petru (Oltina).

Sursa foto – oracoolblog.files.wordpress.com, Romulus Vuia 1933 – Femei torcând

Techirghiol – Turism și prețuri în urmă cu aproape un secol

În anii 20, Constanța (cu a sa Mamaia) era supranumită „perla Mării Negre” fiind localitatea dobrogeană care anual atrăgea mii de turiști din întreaga țară. Nu era însă singura atracție turistică de pe litoral. Proprietățile curative ale lacului Techirghiol începuseră deja să atragă, de ani buni, vilegiaturiștii dornici să încerce celebrul nămol din lacul vărgat. harta

După primul război mondial, turismul din jurul Techirghiolului se dezvoltă și mai mult. Există două localități ce își împart același nume. Prima este Tekirghiol – Movilă, viitoare Carmen Silva (din 1929) și apoi Eforie Sud (din 1962).

Cea de a doua localitate este așa-numita Tekirghiol – Sat, Techirghiolul istoric, atestată ca așezare încă din Evul Mediu, din sec.XVI, din vremea sultanului Soliman Magnificul. La jumătatea anilor 20 (1924-1925), Tekirghiol Sat este o comună ce are în componență 2 sate, Tekirghiol și Musurat (Movilița).

Tekirghiol este o localitate balneară (oficial devine stațiune din 1928), deja celebră în țară și chiar în străinătate. Personalități marcante ale culturii și istoriei României se îndrăgostesc de pitoreasca așezare și își cumpără terenuri și vile în zonă sau pur și simplu își petrec toate vacanțele în vile închiriate. vila-papusicaVorbim despre Mihail Kogălniceanu, despre Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu sau Mircea Eliade. Actorul Constantin Tănase va ridica aici Vila Scena, Sanatoriul pentru Artiști și se va auto-proclama „prinț de Techirghiol”.

Ghidul turistic din 1924, „Constanța și Tekirghiolul” ne oferă informații extrem de prețioase despre turismul de pe malul lacului vărgat și despre amploarea acestuia.

Sezonul la Tekirghiol Sat începea pe 15 mai și se încheia pe 1 octombrie. Exista o perioadă de vârf, din 15 iunie până pe 15 august, când prețurile atingeau pragul maxim. Nu exista încă un hotel așa mare ca cel al lui Movilă, de la Băile Movilă (Tekirghiol – Movilă) – de peste lac, dar funcționau deja foarte multe hoteluri și vile împărțite pe clase, pentru toate gusturile și buzunarele.

Lumea venea la Tekirghiol pentru nămolul sapropelic recoamndat de medici și care vindeca numeroase afecțiuni. Se făceau băi de nămol, băi sărate (calde și reci) sau de soare, așa numita helioterapie.vila-lucia

Multe stabilimente de băi și vile aparțineau Societății de Stat Tekirghiol Sat, cum erau Vila Păpușica (în centru înconjurată de parc), Speranța (cu băi în curte), Alexandrina, Maria sau Adela (unde erau și birourile societății).

Privații se lăudau cu hoteluri precum Cernat – Cretzu, Vornicu, Vidrighin etc.

În centrul localității funcționa un birou de informații. În fiecare dimineață, în două locații (în față la Păpușica de ex) o fanfară a regimentului 89 infanterie cânta muzică militară, pentru a-i destinde pe turiști.

vidrighinPentru a ajunge la Tekirghiol – Sat trebuia să scoți din buzunar 250 de lei dacă veneai cu trăsura de la Constanța sau 50 de lei dacă alegeai să călătorești cu autobuzul. În Tekirghiol existau patru stații de autobuz (la Vidrighin, la Primărie, la Zori de Zi și la Vila Georgian).

Tarifele unei băi cu nămol erau mai ieftine la stabilimentele de stat, adică 60 de lei inclusiv „lengeria”. O „bae caldă cu nămol” ajungea la 90 lei, cu tot cu “lengerie”.

Locațiile de cazare erau împărțite pe patru clase. La categoria lux se regăseau Vilele Păpușica și Speranța, la cat.I vilele – Alexandrina, Adela, Maria, Crețu Cernat, Pițigoiu, Lucia, Vidrighin, Sănătatea etc. La categoria a II-a regăsim vile precum G. Sarry, Pax, Zori de Zi, Maior Ceaușescu, Theiler, Trei Frați etc. Existau și o sumedenie de vile de ultimă categorie a căror enumerare nu își găsește însă, acum, rostul.

În perioada de vârf a sezonului o cameră cu 2 paturi ajungea la 220 lei – la lux, 180 lei – cls. I; 140 lei – cls.II și 100 lei – cls. III.

zori-de-ziStațiunea dispunea de farmacii, de oficiu poștal, telefonic și telegrafic și de numeroase restaurante, în care turistul putea găsi o varietate de produse și de specialități. Celebru era restaurantul Zori de Zi precum amatorii de dulciuri nu puteau rata cofetăria de la Villa Adela.

Tarifele restaurantelor difereau și aici, în funcție de clasă. Un pahar de lapte costa între 3 și 5 lei, 2 ouă fierte – 6-7 lei, o supă 8-10 lei, mâncărurile gătite de la 14 la 16 lei iar fripturile – de la 14-22 lei. Regulamentele impuse de stat erau stricte, comercianții nu aveau voie să depășească prețurile maximale acceptate de autorități.

Aceasta era situația turismului din Techirghiol la jumătatea anilor 20. baia-in-lac-si-scoaterea-namol-t-sat

Localitatea va continua să crească, va deveni oficial stațiune balneo-climaterică în 1928.

În 1930 existau 23 de hoteluri, 318 vile și un sanatoriu (sursă A. Lăpușan). În 1931 este construit și Monumentul Eroilor (emblematic pentru actualul oraș) ridicat în cinstea celor 176 de eroi căzuți în luptă în timpul Primului Război Mondial.

debarcader-barci-excursie

Foto

  1. deschidere (foto prelucrată artistic – debarcader Techirghiol și vas pentreu plimbarea pasagerilor) – sursa sbtghiol.ro

  2. restul fotografiilor sunt preluate din Ghidul ilustrat din 1924. Ultima fotografie este varianta originală a deschiderii prelucrate artistic. Foto 2 si 3 din interior – vilele Papusica si Lucia

Bibliografie

  • Ghidul ilustrat „Constanța și Tekirghiolul – Constanța și Împrejurimile – 1924” – Ionescu – Duployen

  • Monografia Techirghiolului – Aurelia și Ștefan Lăpușan (informații legate de personalitățile care au vizitat stațiunea și informații din anii 30)

  • sbtghiol.ro (Sanatoriul Balnear de Recuperare Techirghiol) – Despre Techirghiol

Mențiune – Conform Ghidului din 1924, majoritatea prețurilor afișate sunt maximale

Povestea vikingului Rodfos, ucis de vlahi în drumul spre Bizanț

În cimitirul orașului Sjonhem, din insula suedeză Gotland a fost descoperită o piatră de mormânt cu o inscripție extrem de interesantă, care are sigur legătură cu istoria ținuturilor românești. Unii spun că este o poveste petrecută în Moldova, ații cred că este vorba despre Dobrogea. Inscripția datează de la sfârșitul secolului XI și este închinată de doi părinți, din neamul vikingilor (creștinați între timp), care își plâng fiul ucis pe meleaguri străine. Inscripția runică sună astfel: “Rodvisl și Rodalv au ridicat trei pietre după cei trei fii ai lor. Piatra aceasta este pentru Rodfos. Pe el l-au ucis vlahii negri, în timpul unei călătorii. Dumnezeu să ajute sufletul lui Rodfos. Dumnezeu să îi părăsească pe cei care au fost necredincioși față de el”.

Pentru sceptici – în original, textul apare astfel: “Rodvisl och Rodalv de lato resa sternana efter tre soner. Denna efter Rodfos. Honom sveko valaker pi utfardem Gud hjalpe Rodfos sjal. Gud svike dem som sveko honom”.

În unele texte de specialitate, numele traduse ale celor doi părinți sunt Hroovisl și Hrooelfr. Ce ne spune însă practic această piatră de mormânt? Că cel de al treilea fiu al perechii sus-menționate și-a pierdut viața, ucis de vlahii cei negri, în timpul unei călătorii. Foarte probabil, Rodfos era negustor vareg și a fost ucis de vlahii cei negri, chiar pe teritoriul acestora, menționat în textele scqandinave medievale ca Blokumannaland (Țara vlahilor negri). Specialiștii care au studiat povestea au concluzionat că este vorba despre un teritoriu din Estul Munților Carpați, fie Moldova, fie chiar poate Dobrogea noastră. Ce căutau însă vikingii ca Rodfos aici? Foarte simplu, nordicii veniseră încă din secolul IX, din Marea Baltică pe teritoriul actual al Rusiei și Ucrainei. Grecii și slavii îi numeau varegi iar mulți dintre aceștia erau din tribul Rus. Războinicii nordici au ajuns să controleze zona dar făceau și negoț cu regiuni mai îndepărtate, precum Constantinopolele bizantin, de exemplu. Uneori, în astfel de călătorii, erau însoțiți de localnici valahi sau de cumani (confundați și ei adesea cu valahii negri).

Varegii îi forțaseră pe slavi să le plătească tribut iar în anii 862 și 867 se știe că ocupaseră deja Novgorod și Kiev, prin conducătorii lor Rurik, respectiv Askold și Dir (potrivit surselor bibliografice). În secolul IX varegii puseseră deja ochii pe capitala Bizanțului: în 860 asediaseră cu 200 de nave Constantinopole. În anul 900 aveau să atace din nou acest mare oraș. În perioadele mai liniștite, între orașele controlate de nordici și Bizanț aveau loc și numeroase raporturi comerciale. Nefericitul Rodfos a fost se pare unul din negustorii scandinavi. El a plecat din zona Kievului, spre Sud, însoțit de localnici valahi (vlahi negri). Cel mai sigur drum era pe malul Mării, pe pământul dintre Dunăre și Pont.

Pe drum, din cine știe ce pricină, a fost ucis de către însoțitorii săi. Dacă această crimă a avut loc undeva în Moldova de azi, sau mai jos, în Dobrogea, asta nimeni nu poate spune. Știm doar ce ne-au lăsat scris în piatră părinții varegului… Povestea lui Rodfos nu este singura legată de vikingi și de Dobrogea. Rune misterioase s-au găsit și pe pereții bisericuțelor de calcar de la Murfatlar (Basarabi). Dar aceasta este o altă poveste….

bibliografie – Snorri Sturluson – Cercul lumii – sec XIII; guteinfo.com, Eymund Saga; Florin Curta, Victor Spinei, Florin Pintescu, Alexandru Madgearu; wikipedia.org; Romano – Dacis / twcenter- vikings and vlachs – Mentions of romanians in early Norse sources

sursa foto – guteinfo.com; michaelwills.eu – Three kings, one throne – The road of miklagard – murdered by vallachians, pininterest

Legenda statuii de la Dionysopolis – Balcic

Astăzi cunoaștem acest oraș sub numele de Balcic și puțini sunt românii care nu au vizitat acest loc pitoresc de pe țărmul dobrogean al Mării Negre. Nu vom vorbi acum despre celebrul Castel al Reginei Maria, cu a sa grădină minunată. Lăsăm poveștile moderne ale Balcicului și ne întoarcem în timp mai bine de două milenii și jumătate.

Este secolul VI înainte de Hristos (după alte surse sec.V î.H) și pe acest mal au acostat corăbii ale temerarilor greci. Sunt de neamuri diverse, dar cei mai mulți dintre ei sunt ionieni din Milet. Își întemeiează o așezare chiar pe locul în care trăiesc deja, din vremuri imemoriale, băștinașii traci (Pliniu cel Bătrân a scris despre tribul trac Aroteres). Polisul grecesc va fi numit Cruni sau Krunoi. Numele se traduce prin “izvoare”, pentru că zona este bogată în astfel de surse de apă. Colonia se dezvoltă, dar orașul este încă mic și nu poate rivaliza economic cu marile Callatis, Tomis sau Histria.

În secolul III î.H, Cruni își va schimba însă numele în Dionyspolis. Legenda spune că după o furtună îngrozitoare, localnicii au găsit pe mal o statuie minunată a zeului vinului și al fertilității, Dyonisos. Nimeni nu știa de unde apăruse acea statuie. Au văzut-o ca un semn trimis de către zei. Au luat-o, au dus-o în oraș și au construit un templu minunat. Grecii din Cruni au decis să schimbe numele orașului, care a devenit astfel Dyonisopolis, Orașul lui Dionysos.

Din acel moment, polisul a început să se dezvolte tot mai mult, ajungând în cele din urmă unul din cele cinci mari orașe grecești din Mikra Skitya (Scythia Minor). Va avea o istorie tumultoasă, care se întinde pe mai bine de un mileniu (sub stăpânire greacă, romană și romano-bizantină). Nu vom vorbi acum despre Decretul lui Acornion sau despre Burebista, acestea fiind subiecte pe care le-am mai abordat. Urbea a suferit în urma atacurilor migratorilor, a fost aproape distrusă de un cutremur urmat de valuri mareeice, dar a supraviețuit până prin secolul VII d.H. În cele din urmă, Dyonisopolis a încetat să mai existe dar povestea a continuat pe aceste meleaguri.

În Evul Mediu aici s-a născut Balcicul, al cărui nume vine se spune de la despotul Țării Karvunei (Căvurnei), Balica. Acesta a fost tatăl celebrului Dobrotici, cel care a creat statul independent al Dobrogei medievale, cu capitala la Caliacra. Dionysopolis a rămas în istoria ținutului nostru iar Balcicul de astăzi, creat peste ruinele orașului antic, continuă și acum să impresioneze. Când ajungi la Balcic și privești apusul de soare, parcă nu te-ar mira dacă din valurile Pontului, s-ar ivi, dintr-o dată, statuia zeului Dionysos…

Bibliografie – Analele Dobrogei, serie veche, Pseudo-Skimnos, Revista Pontica

Sursa foto – pictură de Cecilia Cuțescu Storck – Terasă către Balcic

Silistra, fortăreața Medjidi Tabia, planurile lui Von Moltke și vizita sultanului reformator în Dobrogea

Pe vremuri, în perioada Imperiului Roman, s-a numit Durostorum și a fost unul din marile orașe ale provinciei  Moesia Inferior. Alte nume purtate au fost Durostor, Drâstor, Drastar și în fine, Silistre, cum i-au zis turcii (turco-otomană). Aparținând Bulgariei, Silistra de astăzi este în continuare un oraș dobrogean cu povești extraordinare. Ne vom concentra asupra celor din prima jumătate a secolului XIX, o perioadă extrem de tulbure, în care Dobrogea noastră, provincie a Imperiului Otoman a fost teatru de operațiuni în războaiele sângeroase purtate contra Rusiei Țariste (războaiele ruso-turce).

Ocupația rusă și planurile germanului

În 1829, după pacea de la Adrianopole, tabăra învinsă (Imperiul Otoman) a cedat Silistra Rusiei învingătoare. Era deja aproape ruinată după războiul devastator dintre cele două mai forțe ale lumii. Silistra a fost oferită ca zălog pentru plata cheltuielilor de război, care se ridicau la 11,5 milioane de galbeni. Șapte ani a stat sub ocupație, pentru ca apoi să fie din nou preluată de Înalta Poartă. În 1837, la cererea sultanului Mahmud II (1808 – 1839) tânărul ofițer și inginer german Helmuth Von Moltke (Bătrânul – The Elder), viitorul celebru feldmareșal prusac a venit în Dobrogea, la Silistra și a conceput planul de refacere a bătrânei cetăți. Pentru o vreme, nu s-au găsit însă bani pentru lucrarea efectivă iar anii au trecut. Sultanul Mahmud II a trecut în neființă iar locul său a fost luat de fiul său, tânărul Abdul Medgid, cel ce avea să fie supranumit Reformatorul…

Refacerea cetății

În 1847, Abdul Medgid (1839-1861) a venit în Dobrogea. Pe baza planurilor lui Von Moltke, Silistra a fost reconstruită.  A fost înconjurată cu un uriaș zid de piatră iar în afara acestuia exista un șanț mare și umplut cu apă. Avea patru mari porți de fier: Ceair Kapusi (Poarta Ceairului), Istambul Kapusi (Poarta Istanbulului) Ermeni Kapusi (Poarta Armenilor) și Serai Kapusi (Poarta Palatului). În interiorul cetății au fost create și două depozite de muniții pentru ca orașul să se poată apăra mult mai bine, în fața dușmanilor. Orașul refăcut avea să se dezvolte mult în următorii ani și să cuprindă între zidurile sale o populație numeroasă, câteva mii, marea majoritate turci, dar și români bulgari, armeni, greci sau evrei. Pentru siguranța tuturor, regulile orașului erau însă severe: cele patru porți se deschideau la 6 dimineața și se închideau la 6 seara. Cine nu apuca să ajungă la timp, rămânea perste noapte în afara zidurilor căci cei patru kapugii (șefii porților) nu făceau excepție pentru nimeni…

Mesajul sultanului

Vizita lui Abdul Medgid avea să schimbe fața orașului altădată distrus de războaie. Sultanul și-a mai lăsat într-un fel amprenta: în grădina publică de pe malul Dunării a fost amplasată o inscripție comemorativă, o placă de marmură, cu mesajul său. S-a scris pe acestă placă, printre altele, cu litere arabe: “Majestatea sa , Sultanul Abdul Medgid… Padișahul veacului care a asigurat liniștea întregii lumi cu înțeleapta-i conducere. În amintirea vizitei sale s-a ridicat acest monument, care va rămâne până la sfârșitul lumii… spre veselia lumii întregi… Până la sfârșitul lumii gloria acestui padișah va luci ca un soare fericit. A venit la Silistra, Șahul și Suveranul mulțimii, Medjid Han. Iată data: 1253 (n.a. după cronologia otomană, după Hegira) Umilul Mustafa Izet, fiul lui Iesari a săpat în piatră inscripția”…

Fortăreața de pe deal – Medjidi Tabia și tunelul subteran

Refacerea efectivă a Silistrei a fost doar o parte a lucrării. Tot în baza vechilor planuri ale lui Von Moltke, la aproximativ 3 kilometri de oraș, pe un deal ce străjuia zona, a fost ridicată o fortăreață impresionantă. A fost botezată Medgid Tabia sau Medjidi Tabia, după numele tânărului său întemeietor. Era de formă dreptunghiulară, cu o suprafață de 500 de metri pătrați și construită din mari blocuri de piatră. Zidurile sale crenelate erau înalte de 10 metri și groase de 1 metru. Avea o singură poartă de acces. Fortăreața comunica cu Silistra printr-un tunel subteran, care ajungea și într-un depozit ascuns de muniții, de sub pământ. Medjidi Tabia a fost terminată în 1853 de guvernatorul Dobrogei, Said Pașa și avea să își dovedească importanța în Războiul Crimeii (1853-1856) când a apărat cu succes orașul… Medgid Tabia și-a avut rolul său și în războiul ruso-turc din 1877 -1878, în urma căruia România și-a câștigat independența. Și astăzi, pe zidurile sale pot fi văzute nume ale unor soldați români.

Motivul lui Abdul Medgid

Se spune că vizita sultanului în Dobrogea anului 1847 ar fi avut mai multe motive, unul dintre ele fiind mai puțin obișnuit. Călătoria lui avea ca destinație și o reședință din apropiere (satul Rahman Așiclar) care îi aparținea fostului beylerbey Ibraim Pașa. Cei doi s-au întâlnit iar sultanul a rămas peste noapte în casa nobilului. A fost o vizită de mulțumire pentru că Ibraim Pașa salvase Silistra. Se întâmplase în 1828, când apărătorul orașului, Ahmet Pașa nu avea bani pentru a-și întreține armata de 4000 de oameni iar situația era critică. Ibraim Pașa, foarte bogat, a suportat toate cheltuielile. După războiul cu rușii, Imperiul îi datora nobilului peste 250.000 de lire dar acesta nu a vrut să îi mai primească și a șters datoria, din dragoste de țară. Au trecut 21 de ani de la acea întâmplare dar Abdul Medgid a ținut să îi mulțumească personal pentru acel gest. Abdul Medgid a fost un sultan luminat și care a reformat fața Imperiului Otoman, smulgându-l din Evul Mediu și aducându-l în vremuri moderne. A reorganizat armata, a introdus primele bacnote, a înființat școli, universități și academii, fiind interesat de creșterea gradului de civilizație. A impus înlocuirea turbanului cu fesul… A fost un monarh care a dus războaie dar care visa mereu la pace… A fost un adept al toleranței religioase, un om deschis către Europa… A murit din păcate de tânăr, la nici 39 de ani… De pe urma sa avem numeroase povești iar în Dobrogea, pe lângă vizita sa la Silistra, avem Medgidia, un oraș modern care îi poartă numele întemeietorului său…

Bibliografie – Analele Dobrogei 1932-1933 – Valerian Petrescu, Regional History Museum Silistra – Tourist Sites in Silistra, Pontica, Istoria Imperiului Otoman, Helmuth von Moltke – Enciclopedia Britanica, Călători străini în Țările Române

Sursa foto – Regional History Museum Silistra, Fortareata Medjidi Tabia, vedere aeriana

Tratatul de pace de la Pera (1387) – Ioan (Ivanco) al Dobrogei și genovezii

Cel mai important conducător al Dobrogei medievale, despotul Dobrotici, a murit ! Este anul 1386 și misiunea de a conduce pământurile din Vestul Mării Negre a căzut acum pe umerii fiului Ioan, sau Ivanko. El este stăpân în toată “țara” dintre Dunăre și Mare, mai puțin în Deltă, la Gurile fluviului.

Acolo cei ce fac legea sunt genovezii. Ei controlează Licostomo, Vicina, Solinae, Sancti Georgi… Și nu doar acolo în Nord, ei fac afaceri bănoase în toate orașele porturi. Aliați ai Bizanțului, italienii dețin monopolul comercial al bogatei zone. Ivanco are însă mulți alți dușmani: un Bizanț slăbit dar în continuare rapace și Imperiul Otoman, care este gata să cucerească lumea. În aceste condiții, cel supranumit Regișorul Dobrogei, face ultime eforturi de a-și ține țara suverană și independentă, așa cum i-o lăsase părintele său…

Ivanco a înțeles că nu trebuie să se mai războiască cu Genova (Genoa, Genuia), o republică maritimă puternică și cu un aliat pe măsură. În trecut se purtaseră lupte, Dobrotici și Ivanco atacaseră și distruseseră câteva cetăți, ceilalți replicaseră. Războiul secătuia însă ambele tabere și trebuia să înceteze. De aceea despotul Dobrogei decide să încheie un tratat de pace, dar și comercial, care să fie în avantajul ambelor părți. Acesta este Tratatul de la Pera, ultimul tratat încheiat în Dobrogea medievală și independentă…

A trecut un an de când Ivanco este despotul țării. A trimis acum la Constantinopole o solie condusă de boierii Costea și Jolpan (Kosta și Iolpani). Aceștia ajung în mai 1387 la Pera, la acea vreme un oraș aflat în imediata apropiere a marelui Constantinopole (n.a. astăzi este doar un cartier, Beyoglu, din Istanbul). Ei au puteri depline de negociere, plus o scrisoare a despotului: “Ivanko, prin grația Domnului Despot, scris în a 13-a zi a lunii mai”.

Genovezii își au cartierul general în acest oraș-port. Tratativele încep pe 22 mai și se vor încheia pe 27 : “Încheiat în Pera, în palatul rezidențial al lui Podesta, în sala de la etaj, în anul 1387 de la nașterea Domnului, în a 27-a zi a lui Mai, după ora 3 și înainte de ora 9”. Discuțiile se poartă între boierii dobrogeni și un grup de mari nobili ai Republicii maritime. Aceștia sunt conduși  de Giovanni de Mezzano, podesta de Pera. Îl secondează Gentile de Grimaldi și Ganone de Bosco, toți oameni ai lui Antonioto Adurno, dogele de Genoa. Martori la eveniment sunt o sumedenie de alți nobili din Pera:, di Via, Sirimbaldo, Di Ponte, Carpenetto, de Aman, Vairolos, Ususmarus, Maribonus sau Spinola.

Ce prevede însă practic acest Tratat? În primul rând, încetarea ostilităților și restabilirea păcii plus numeroase cauze comerciale. Genovezii se obligă să plătească 2 % vamă din valoarea mărfurilor transportate (1% la intrarea în despotat, 1 % la ieșire). Italienii puteau face afaceri în toate porturile (Varna, Caliacra, Cavarna, Carbona, Constantza, Solina etc). Nu aveau voie însă să aibă decât o casă de comerț (loggia) și un consulat.

Genovezii nu au voie să mai întreprindă nicio acțiune militară în Dobrogea iar în schimb li se promite protecția lor și a mărfurilor. “Părțile își uită una alteia toate insultele, ofensele, violențele, jafurile și uciderile și se obligă să se trateze cu respect”. Genovezii nu aveau voie să întrerupă din vreun motiv exportul de grâne din Dobrogea. Operațiunile comerciale între cele două părți se făceau și în monede dobrogene, bătute de Ivanco, de aramă și care aveau legendă în greacă.

Tratatul era avantajos pentru Dobrogea și ținea sub control activitatea comercianților genovezi. Din păcate, a avut viață scurtă. Domnia lui Ivanco a durat doar încă un an, până în 1388. Despotul dispare misterios din istorie în timpul expediției otomane conduse de vizirul Candarli Ali Pașa împotriva țaratului de Târnovo. Fost aliat al lor, Dobrotici refuză însă să îi ajute cu oaste, se refugiază la Varna, unde este asediat. Poate că a fost ucis în luptă, poate că a căyut prizonier, cine știe…

După moartea sa, partea de sud a despotatului intră sub control otoman. Partea de Nord, Dobrogea noastră de azi, va fi stăpânită pentru următorii 32 de ani de Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești.

 

Bibliografie – Petre Diaconu – O formațiune statală la Dunărea de Jos la sfârșitul secolului XIV (1978); Revista Pontica – MINAC; Kiril Petkov – The Voices of Medieval Bulgaria sec. VII – XV; P. Diaconu – Câteva probleme privitoate la monedele de aramă în ultima treime a sec.XIV; Radu Ștefan Ciobanu / Genovezii și rolul lor în Dobrogea

Foto – flickr.com -Map of  Constantinopole (1422) by Florentine cartographere / Cristoforo Buondelmonte

Mențiune – Pera era în acel moment un oraș la Nord de Constantinopole dar care a fost în scurt timp înghițit de metropolă devenind doar un cartier

 

Legenda corbilor din Pădurea Babadag – “De la Cantemir cetire”

Domnitor al Moldovei (1693; 1710-1711) și în același timp mare cărturar, Dimitrie Cantemir a trecut de mai multe ori prin Dobrogea noastră, fie în drumul său spre Constantinopole (Istanbul), fie la întoarcerea sa de acolo.

S-a oprit și în Babadag, care în acele vremuri, la început de veac XVIII era un mare și sfânt oraș al provinciei noastre și al Imperiului Otoman. Aici, lângă orașul Sfântului Sari Saltuk a văzut el pădurea în care auzise, încă de la Stambul, că ar trăi niște corbi magici. Despre păsările acestea, sau mai bine zis, despre penele lor, aflase multe lucruri minunate. Musulmanii numeau corbii de la Babadag Ghiudgighin, (“cei care țin puterea” – potrivit lui Cantemir; azi putere se traduce în turcă guc, ghin – în persană – “cel ce ține”, “posesor”) .Dar cu ce erau acești corbi atât de deosebiți? Ce puteri aveau ei? Iată ce ne spune Cantemir:

“În vecinătatea acestei cetăți se află o specie de corbi, cari prin mărimea lor, întrec pe toate celelalte paseri sburătoare… Sunt așa de numeroși, încât meșterii de arcuri pot împodobi cu penele lor toate săgețile din Turcia și Tartaria”. Despre aceste pene toată lumea vorbea că ar fi vrăjite. Se foloseau doar câte 12 de la fiecare pasăre și acelea, numai din coadă. Dacă săgeata ta avea pene din corbi de Babadag atunci nu puteai greși ținta, căci acea săgeată era mai bună ca oricare alta făcută în vreun colț al Imperiului. Avea o putere magică.Pe toate le întrecea, spune legenda consemnată de către Cantemir.

“Un meșter iscusit nici nu folosește alte pene în meseria sa. Dacă cineva are în tolbă mai multe săgeți cu alte pene și una singură este gătită cu o singură pană de la acești corbi iar ea se atinge de celelalte, le mănâncă și le despoaie până la lemn. Pentru această putere pare că s-a dat acestor corbi numele tătăresc de Giudgighin” mai scrie Cantemir.

Au trecut trei veacuri de atunci. Vremea săgeților magice a trecut și ea dar legenda corbilor din Babadag și a penelor lor vrăjite s-a încăpățânat să supraviețuiască timpurilor…

 

Bibliografie – Analele Dobrogei, serie veche; Dimitrie Cantemir – Istoria imperiului otoman vol.2; Nicolae Ariton – misterele dunarii.wordpress.com, Călători străini în Țările Române

sursa foto – Raven s flight – Deb Kirkeeide/dailypainters.com

Legenda satului Caranasuf (Kara Nasuf) – Istria

Astăzi cunoaştem această localitate ca Istria dar puţini ştiu că până în 1914 ea s-a numit Caranasuf. Bătrânii din sat îţi vor spune că numele vine de la Nasuf cel Negru, un turc bogat care a înfiinţat aşezarea. Povestea a început însă cu un cătun turcesc mai vechi, aflat la vreo şase kilmetri distanţă şi care purta numele de Haidân. Într-un an, peste satul turcesc s-a abătut însă o molimă groaznică iar oamenii au început să moară pe capete. Atunci, mai marele aşezării – Nasuf cel oacheş la chip a dat ordin să se dărâme toate casele iar gospodăriilor să li se dea foc pentru ca molima să nu se întindă. Apoi au plecat cu toţii mai spre miazăzi, între două văi în apropierea cărora curgea un pârâu. S-au stabilit acolo iar satul cel nou a primit numele lui Nasuf Cel Negru (Cara, Kara în turcă). Ani mulţi după aceea turci au plecat şi în locul lor au venit bucovineni dar nici aceia nu au stat mult. (n.a. satul s-a numit şi Bucovina). După ceva timp satul a fost reînfiinţat de bulgari. Acum, Istria este un sat cu români dar numele vechi turcesc a supravieţuit. Unii i-au mai spus în trecut şi Caranisip (Nisip Negru), Cara Iusuf sau Cara Isif dar amintirea lui Nasuf cel Negru a supravieţuit, acolo la doar câţiva kilometri distanţă de ruinele măreţei cetăţi antice Histria…

Bibliografie – Analele Dobrogei, serie veche 1923 – 1924

sursa foto – cimec.ro; Nicolae Dărăscu – Peisaj dobrogean

O poveste din timpul lui Ștefan cel Mare – Dobrogea, Țara Abrosit, cronicarul Angiolello, expediția otomană și groaznica invazie a lăcustelor

Cele de mai jos s-au întâmplat în anul 1476, în Dobrogea noastră, și au fost povestite de un cărturar italian, prezent la evenimente. Giovanni Maria Angiolello era din Vicenza, luptase pentru Veneția și căzuse prizonier la turci cu opt ani în urmă, în bătălia de la Negroponte. Inteligent, cult și abil a ajuns la Constantinopole și a devenit vistier al sultanului Mahomed II Cuceritorul (Fatih). Se afla la Edirne (Adrianopole) în 1475 când sosește vestea îngrozitoare: Hadâm Suleyman Pașa (Soliman), beyrlebeyul Rumeliei a fost zdrobit de Ștefan cel Mare în bătălia de la Vaslui (Podul Înalt). Rușinoasa înfrângere îl înfurie pe Mahomed care decide să meargă în Moldova pentru a-l pedepsi pe Ștefan. În primăvara lui 1476 (mai sau martie, după alte surse) expediția militară pleacă spre Moldova: Mahomed conduce o armată de peste 200.000 de soldați (după alte surse – între 90.000 și 150.000) iar Angiolello face parte din alaiul sultanului. Cărturarul descrie călătoria spre Moldova și mai ales drumul prin Dobrogea. “Am ajuns la Varna, castel așezat lângă țărmul Mării Negre. Aici se spune că a căzut un rege al Ungariei (Vladislav VI, ucis în bătălia de la Varna – 1444), înainte ca Ioan Cavalerul Alb (Iancu de Hunedoara), tatăl regelui Matei, să fi fost rege al Ungariei”. Expediția își continuă drumul prin Dobrogea (de puțin timp provincie a Imperiului dar în continuare disputată de români și de turci) numită de italian Țara Abrosit. Este un drum greu și în care otomanii îndură mari lipsuri pentru că în acea vreme Dobrogea era o țară pustiită de războaie: “Se văd mari mormane de oase adunate, ca niște movile… Locurile sunt sălbatice, fără urmă de apă de băut, de care am dus mare lipsă, deoarece mai multe zile nu am avut altă apă decât cea a mării. Din această cauză făceau (soldații) gropi în nisip, pe lângă țărmul mării și din acea apă beam noi căci altă apă nu se găsea.”

Nimeni nu se aștepta însă la ceea ce avea să urmeze: în acel început de vară, Dobrogea este scena unei invazii incredibile de lăcuste. Relatarea lui Angiolello este elocventă:

” În acea pustietate care se numește Abrosit am fost asaltați de o mulțime de lăcuste mari, de o culoare schimbătoare, bătând în cenușiu și roșu, urmată de o așa mare puzderie, că nici nu este cu putință să creadă cineva care nu le-a văzut. Alcătuiau nori atât de groși încât întunecau soarele și când coborau pe pământ rodeau până și sacii de pesmet din corturi, de la primul până la ultimul. Nici mâncarea nu putea fi gătită căci îndată ce erau descoperite oalele se și umpleau de acele gângănii”. Suferințele pricinuite de această invazie de insecte aparent inofensive sunt greu de imaginat astăzi. Caii erau acoperiți tot timpul, pentru a nu înnebuni. Pentru că ziua le era imposibil să meargă, otomanii stăteau ascunși în corturi și marșul spre Moldova avea loc doar noaptea, pe răcoare. După vreo 10 zile de chin, armata otomană ajunge aproape de Dunăre. Sunt trimiși înainte sacagii care să aducă apă dulce pentru grosul armatei. Angiolello spune că mulți militari au murit pentru că au băut prea mult, “cu nesaț, căci le mergea la inimă”. Au scăpat de lăcuste căci norul uriaș a trecut mai departe în Țările Române (invazia a fost consemnată și de cronicari din Țara Românească și Moldova). Armata lui Mahomed a stat trei zile la Dunăre așteptând ca de la Silistra să sosească nave militare și de aprovizionare. Marșul dezolant din Dobrogea și-a pus amprenta asupra otomanilor. Pe 25 iulie, la Valea Albă (lângă Războieni) avangarda de 30.000 de soldați condusă de Soliman Pașa “Hadâmbul” (același învins în 1475 la Vaslui / Podul Înalt) este învinsă de Ștefan cel Mare. Acesta avea cu el doar oastea mică (12.000 – 15.000 de oameni), nu toată Oastea Mare de cca.50.000 de soldați (multor răzeși le dăduse drumul acasă după înfrângerea tătarilor la Ștefănești). A doua zi sosește însă marea oaste a lui Mahomed, căreia i se alăturase și Laiotă Basarab, domnul Țării Românești, cu peste 10.000 de soldați. Cu o armată de aproape zece ori mai mică , Ștefan cel Mare este învins și silit să se retragă. Va continua să hărțuiască însă oastea otomană care nu reușește să cucerească Moldova și nici marile cetăți Neamț, Hotin sau Suceava. Expediția militară se va încheia fără un rezultat clar, Mahomed II părăsește Moldova, tot prin Dobrogea. Angiolello va rămâne prizonier până în 1485, când reușește să fugă. Pe viitor va mai colabora însă cu otomanii (cu sultanul Selim I 1512-1520) apoi se va întoarce la Vicenza. Aici devine președinte al notarilor și își scrie memoriile, fără să uite de clipele petrecute în Țara Abrosit sau de groaznica invazie a lăcustelor…

Bibliografie – Călători străini în Țările Române, vol.1 (1331-1550) / 1968/ Relatarea lui Giovanni Maria Angiolello ; Istoria României (Teodor, Papacostea, Hitchins, Brăbulescu); Istoria Imperiului Otoman; istorie pe scurt.ro /  Bătălia de la Războieni / Valea Albă sau cum a ieșit Ștefan cel Mare victorios dintr/o înfrângere; News from Negroponte… Meserve, Margaret; moldovenii.md

Sursa foto – site-ul geo-spatial.org / Materialul – Litoralul românesc în documente cartografie – perioada medievală, autor Ștefan Constantinescu; reprezentare foto a hărții lui Giacomo Cantelli da Vignola sec XVII (preluare din Romulus Șeișanu – Dobrogea, Gurile Dunării și Insula Șerpilor / 1928

 

Translate »