Istorie

Cea de pe urmă categorie este poate, vorba zicalei, cea dintâi. Când ajungi în această zonă ești sufocat practic de istoria extraordinară, vestigii vechi de mii de ani putând fi întâlnite la tot pasul. Ruinele marilor cetăți grecești sau romane, pe vremuri cetăți impresionante ridicate de puterile previi, așteaptă să le fie acordată recunoașterea meritată. Histria, Adamclisi, Tomis, Callatis iar călătoria abia a început... Citeste mai departe »

Turism Geografic

Constanța se laudă cu rezervații naturale impresionante. Dunărea ce desparte bătrâna Scytie de restul României, Cheile Dobrogei cu ale sale peșteri, pădurile, lacurile, fauna și flora sud-dobrogeană fac din județul nostru unul dintre cele mai frumoase locuri ale continentului. Citeste mai departe »

Atractii Turistice

Cei care vin să își petreacă vacanța pe litoral au numeroase variante de petrecere a timpului liber. Atunci când s-au săturat de stat pe nisipul fierbinte sau de băile prelungite în apa Mării Negre, ei pot porni la drum, pentru a vizita obiective extraordinare, presărate de-a lungul județului Constanța. Această regiune oferă atâtea variante, încât este imposibil să te plictisești. Citeste mai departe »

Legende

Ne afăm într-un tărâm încărcat de povești extraordinare, de legende și basme inedite. Miturile vechi de mii de ani au supraviețuit până în zilele noastre și avem datoria de a le scoate la lumină și de a le transmite mai departe urmașilor noștri. De unde vin denumirile localităților constănțene, ce taine vechii de milenii ascund anumite locuri, acestea sunt întrebări la care trebuie să găsim răspunsurile potrivite. Citeste mai departe »

Filme Documentare

O colecție de filme documentare realizate în anii 2007-2008 de televiziunea CTV. Echipa care a realizat aceste filme a fost compusă din: Cristian CEALERA (realizator- producător), Răzvan MALCIU (editare imagine, foto, regie), Cristian MEDVEGHI (operator imagine), Marius KLEIN (voice-over), Marius MATEESCU (muzică), Bebe PITEI (foto) Marian URDĂ (asistent producție). Citeste mai departe »

Medical

Chiar dacă nu se poate lăuda cu spa-urile hotelurilor de cinci stele din străinătate, județul Constanța este locul preferat de zeci de mii de persoane cu probleme de sănătate. Tratamentele balneo-climaterice, nămolul curativ, aerosolii marini, acestea sunt doar câteva dintre elementele care au adus regiunea pe harta centrelor medicale europene. Citeste mai departe »

Religie

Constanța este tărâmul apostolului Andrei, \\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\"cel dintâi chemat\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\", al Sfântului Casian și al tuturor martirilor care și-au apărat dreapta credință. Mânăstirile și bisericile acestui pământ apostolic așteaptă cuminți vizitatori pentru a-și oferi frumusețile și poveștile lor.Să nu uităm însă nici de comorile musulmane din aceeași zonă, moschei și geamii impresionante pe care le poți întâlni în aproape orice colț al județului. Citeste mai departe »

Gastronomic

Bucătăria dobrogeană este una dintre cele mai complexe, având în componența sa rețete fără de seamăn. Peștele gătit în stil lipovenesc, șuberekul, baclavaua, sarailiile și toate celelalte bunătățuri ale musulmanilor, plăcintele aromânilor sau mâncărurile aduse de la sud de greci Citeste mai departe »

 

Dobrogea interbelică – Statistici interesante din județele Constanța și Tulcea, din urmă cu peste 80 de ani (I)

Dobrogea interbelică – Statistici interesante din județele Constanța și Tulcea, din urmă cu peste 80 de ani (I)

La prima vedere un document plictisitor, cu foarte multe tabele și date seci, „Anuarul Statistic al României anii 1935 și 1936” este în măsură să ofere informații extrem de interesante, din toate domeniile, despre Dobrogea anilor 30.

Dobrogea avea în 1930 o populație de 811.000 locuitori dar era formată din patru județe: Constanța, Tulcea, Caliacra și Durostor (ultimele două din Cadrilater). Ne vom concentra asupra județelor ce compun Dobrogea de astăzi (n.a unele cifre fac însă referire la provincie cu toate cele patru județe).

Județul Constanța avea la recensământul din 29 decembrie 1930 o populație de 249.914 locuitori iar județul Tulcea – 183.391. Populația orașului Constanța, la aceeași dată se ridica 58.258 de locuitori.

Vremea călătoriilor (Vapoare, avioane, automobile și motociclete)

Portul Constanța se dezvoltase foarte mult iar în anii 1934 – 1935, Serviciul Maritim Român avea aici 14 nave de pasageri care efectuau curse în întreaga lume. În intervalul menționat vase precum Regele Carol, Principesa Maria, Dacia, Dobrogea, Carpați, Durostor etc au efectuat 136 de călătorii, fiind transportați peste 40.000 de călători din care aprox.28.000 la clasa a III-a.

Rutele cele mai importante erau: Constanța – Varna – Istanbul – Salonic; Constanța – Istanbul – Pireu – Alexandria; Constanța – Istanbul – Pireu – Beyrouth – Haifa etc. Pentru transportul de călători și de mărfuri SMR a obținut venituri de 141,6 milioane lei.

Cursele aeriene deveniseră și ele regulate, este drept, pentru elita ce își petrecea vacanțele la Balcic și pe întreaga Coastă de Argint.

În 1934, 7 avioane au efectuat curse pe ruta București – Constanța – Balcic – București, transportând 1402 pasageri și totalizând 1337 de ore de zbor.

Modernul acaparase întreaga viață urbană a Dobrogei. În județul Constanța existau deja 463 de autoturisme, 78 de autobuze și 32 de motociclete. Tulcea avea 79 de autoturisme, 8 autobuze și 6 motociclete.

Prețuri, salarii și venituri

La nivelul întregii Românii (cu Bucovina și Basarabia), Constanța era al 9-lea oraș după costul vieții iar Tulcea, al 69-lea.

În 1934-1935 în județul Constanța s-au realizat venituri de aproape 37 de milioane lei, în timp ce cheltuielile se ridicau la aproape 32 de milioane iar Tulcea avea un excedent financiar de peste jumătate de milion de lei.

Tulcea aducea statului român 6,9 milioane kilograme de pește (6.933.656 kg) dintr-un total de 15,8 milioane la nivel național. Valoarea în lei a peștelui recoltat din județul nord-dobrogean se ridica la 129 milioane lei, din care statul reținea 45 milioane lei.

Mangalia, Medgidia, Isaccea și Măcin erau orașe importante, în care se realizau venituri.

În ceea ce privește prețurile anilor 30 ne vom referi la datele publicate pentru anul 1933.

Pentru Constanța se raportau astfel de prețuri medii, cu de amănuntul: carne vacă de calit I – 17, 9 lei per kilogram, lapte – 6 lei, crap – 26,6 kg, șalău 37,4 kg, făină „calit 000” – 10 lei, pâine albă 7 lei, orez – 16,6 lei kg, cartofi – 2,5, vin alb – 19,6 lei. Un kilogram de mangal costa 4 lei, unul de petrol la fel iar benzina ușoară – 9,7 lei.

La Tulcea, prețurile erau mai mici cam cu câte 2 lei la fiecare produs de mai sus iar la pește, chiar cu jumătate mai puțin (crap – 13 lei kg, șalău 19 lei – kg).

În 1934 în județul Constanța s-au construit 220 de locuințe noi, în valoare totală de 131 milioane lei.

Salariile in 34-35 : un sef de post castiga cam 3400 lei, un mecanic de locomotiva 3000-3800, un usier 2400-3200, un vizitiu 600 – 2350, invatator trei gradatii 3700 – 4700, ucenic 300-1850, lacatus 2600, gradinar 1300 – 2750, judecator 9250 – 19.150, medic 8500 – 11.900 etc

Date de stare civilă (Natalitate și mortalitate)

În anul 1934 în Dobrogea s-au născut 35.444 persoane și au decedat 20.561. Erau foarte multe boli care făceau ravagii iar medicina nu găsise încă remedii pentru tratarea lor.

Astfel, peste 1200 de persoane au murit din cauza tuberculozei aparatului respirator iar peste 500 de rujeolă. Febra tifoidă (95 cazuri), scarlatina (60 cazuri) tusea convulsivă (107 cazuri) sifilis (92) și cancerul (204) au stat și ele la baza deceselor din Dobrogea anului 1934. Din totalul deceselor înregistrate, peste 60% erau înregistrate în mediul rural (16.372 cazuri).

Procentul de copii născuți morți era de 1,6 la mia de locuitori iar până la un an mureau 21 dintr-o mie.

În 1934 s-au înregistrat peste 8000 de căsătorii în Dobrogea dar și 342 divorțuri (126 în j. Constanța și 78 în j.Tulcea)

(Va urma)

Mențiune – Acest material vrea să prezinte anumite realități ale acelor vremuri, fără să le interpreteze în vreun fel, pozitiv sau negativ.

Bibliografie – Anuarul Statistic al României 1935 și 1936 – Institutul Central de Statistică; sursa – dacoromanica.ro – Biblioteca Digitală a Bucureștilor, Istoria civilizatiei romanesti – Scurtu Ioan, Radio Romania Actualitati – autor George Popescu

sursa foto – Colecția Sorin Nica – proiectul Photo Historia;

Piața Independenței, zi de sărbătoare – Constanța, anii 30

Legendele Cazinoului din Constanţa

Nu mă voi referi nicio clipă la datele istorice certe, legate de emblematicul Cazino şi care pot fi găsite astăzi atât de uşor. Vorbim doar despre legendele sale, unele dintre ele, mai puţin cunoscute. O poveste spune că această construcţie ar fi fost ridicată de un tată îndurerat (navigator, după o versiune a mitului), în memoria fetei sale, moartă la numai 17 ani. Părintele a vrut astfel să ofere altor tineri un loc de distracţie şi relaxare, de care copilul său nu se mai putea bucura…De la această legendă au apărut apoi mituri conexe (contrazise de specialişti), potrivit cărora Cazino-ul Constanţei ar avea forma unui dric (se regăsesc în interior desene similare celor de pe dricurile de început de secol XX), sau chiar a unui sarcofag antic…O altă legendă legată de Cazino ne spune că pe vremuri, în epoca de aur a clădirii, mulţi oameni sărăciţi din cauza jocurilor de noroc s-ar fi sinucis, aruncându-se de pe mal, în apele bătrânului Pont. Toamna şi primăvara, sufletele lor neîmpăcate se tulbură şi produc furtuni îngrozitoare, ce provoacă valuri uriaşe care atacă cu sălbăticie coasta stâncoasă a Cazinoului…Încheiem cu un alt mit al zonei… Înainte de oficialul Cazino din 1910 au mai existat clădiri similare în zonă, cu aceleaşi funcţii de distracţie şi relaxare. Unul dintre aceste cazine, din perioada 1880-1909, a fost construit, se spune, pe locul unde fuseseră înmormântaţi mai mulţi soldaţi francezi. Erau militari veniţi în Dobrogea în timpul Războiului Crimeii (1853 – 1856) şi care au murit de holeră pe aceste meleaguri. Rămăşiţele străinilor au fost strămutate dar amintirea lor nu a dispărut. Se spune că sufletele lor bântuiau Vechiul Cazino şi că mulţi oameni din lumea bună a României se fereau să intre în acel stabiliment creat pe locul morţilor… Sunt poveşti triste, legende cu umbre ale vremurilor trecute dar sunt poveştile acestor meleaguri şi nu avem voie să le lăsăm să dispară…

Bibliografie – Doina Păuleanu “ Istoria cazinoului din Constanţa – Boema, loisir şi patrimoniu european la Marea Neagră”; Analele Dobrogei; Mariana Iancu – Legendele locurilor bântuite din Constanţa (Ziua de Constanţa, 31-12.2012), adevarul.ro constanta – 2006 Legendă şi frenezie /autor?

sursa foto – roconstantatripod.com – Cazinoul Comunal Constanta 1910 – 1915

Hortensia Papadat-Bengescu, anii trăiţi la Constanţa şi alte amintiri dobrogene

“Concert din muzică de Bach”, “Femeia în faţa oglinzii” sau „Fecioare despletite” sunt doar câteva dintre operele care au consacrat-o pe Hortensia Papadat – Bengescu drept unul dintre cei mai mari scriitori români. Puţină lume ştie însă faptul că aceste creaţii sus-menţionate precum şi multe altele dintre romanele, nuvelele şi schiţele sale au fost scrise în perioada în care ea a trăit efectiv la Constanţa, între anii 1921-1932. Artista s-a stabilit aici după ce soţul Nicolae Papadat a fost numit magistrat la Curtea de Apel Constanţa. Pe lângă operele create la malul mării, Papadat Bengescu (gălăţeancă prin naştere) a publicat şi o serie de articole în ziare locale precum “Marea Neagră”, „Dobrogea literară” sau „Plaiuri Dobrogene”. Nu şi-a făcut prea mulţi prieteni, preferând solitudinea camerei sale de creaţie dar ştim din dezvăluirile făcute ulterior, în cenaclurile literare din Bucureşti, că adora plimbările la ţărmul Pontului, la ceas de seară, în dulcea adiere a brizei. Hortensia Bengescu purta însă o mai veche dragoste Dobrogei noastre, încă din copilărie. Astfel, ştim că la vârsta de şase ani (n.r în 1882) s-a mutat împreună cu familia la Ostrov, pe malul Dunării, acolo unde tatăl său, maiorul de infanterie Dimitrie Bengescu fusese detaşat cu serviciul. Mulţi ani mai târziu, artista şi-aducea cu drag aminte de acele vremuri, petrecute “în casa cea bună a mamei Tudora”, o localnică. Iată ce scria despre acele frumoase timpuri: “ Mama Tudora cocea în cuptorul de cărămidă cele mai bune plăcinte creţe, din făină oacheşă, muiate în smântână proaspătă. Dincolo de casa ei, era malul Dunării, cu bărci frumoase şi vapoare. Iarna, apa devenea rea ca o vrăjitoare, prindea gheaţă sau purta sloiuri iar în casă, copila de mine auzeam plângerea că vom trăi câteva luni despărţiţi de restul lumii”. Dobrogea aceea văzută cu ochii de copil şi mai târziu, la maturitate, urbea Constanţa au ajutat-o pe Hortensia Papadat Bengescu să scrie rânduri de o frumuseţe tulburătoare. “Fecioare despletite”, “Balaurul” sau “Romanţă provincială” sunt alte câteva dintre operele publicate de scriitoare în timpul vieţii sale de la Constanţa şi întregesc seria de creaţii rămase în istoria literaturii române, pentru totdeauna…

Bibliografie – Marian Moise – Ţara Dorobanţilor de Fier

sursă foto – bibliotecalucianblaga.blogspot.com

Francezul Allard, Kustendge, Rasova şi românii dobrogeni

Este anul 1855, iar Războiul pentru Crimeea continuă… Aliată cu otomanii şi cu Marea Britanie, Franţa trimite în Dobrogea noastră un grup de specialişti a căror misiune este construirea unui drum de legătură, pentru provizii, între Constanţa (Kustendge) şi portul dunărean Rasova. Din această delegaţie face parte şi medicul Camille Allard, un scriitor excelent care ne oferă informaţii extraordinare (şi desene pe măsură) despre Dobrogea acelor vremuri. După un drum lung la bordul pasageului “Army and Navy”, Allard ajunge la Constanţa într-o zi de iulie. Iată primele sale impresii despre vechiul Tomis, aşa cum era el atunci: “De pe puntea navei, Dobrogea ne-a apărut în întreaga ei goliciune sălbatică. Falezele aride de calcar dădeau o imagine cu efect înfricoşător, încât ne aflam pe punctul de a fi cuprinşi de teamă, când am atins Capul Constanţa. Pe o limbă de pământ în formă de liră, înconjurat de maluri înalte, oraşul îşi desfăşurase încă din alte vremuri locuinţele sale semeţe. Are de departe cel mai bun port de pe întreaga coastă… Inima mi-a tresărit la vederea ruinelor de piatră singuratice”. Allard nu rămâne mult la Kustendge şi pleacă degrabă la Rasova, unde se lucrează din greu la construirea drumului. Medicul are timp să cunoască acest adevărat orăşel (în jurul anului 1860 avea 6000 de locuitori!), locuit aproape numai de români. El este impresionat de aceştia şi ne oferă nişte descrieri superbe despre felul lor de a fi şi nu numai: “ Locuitorii turci au dispărut aproape în întregime, singura populaţie rămasă este cea română, una plină de acea inteligenţă care o caracterizează într-un grad foarte ridicat. Trebuie că are în ea o forţă de rezistenţă întrutotul remarcabilă, deoarece a putut îndura această viaţă plină de temeri şi de mizerii, ce îi este hărăzită de atâta timp”. Allard este impresionat de femeile dobrogene şi nu uită să vorbească despre latinitatea românilor: “Rapoartele cu locuitorii au fost foarte amiabile. Foarte adesea, la vederea fizionomiei lor, a costumelor asemănătoare cu cele ale unora dintre ţăranii noştri, am crezut că mă aflu în mijlocul unor sate din Franţa. Ţăranii români au conservat puritatea tipic italiană. Femeile au o figură dulce şi agreabilă, peilea lor este albă şi talia de o mare supleţe. Sunt mult mai muncitoare decât bărbaţii lor şi au grijă de toate lucrurile din gospodărie”. Pe lângă elogiile aduse românului dobrogean Allard ne-a lăsat moştenire şi gravuri deosebite, care ne ajută să recreem Dobrogea, aşa cum era ea acum mai bine de un secol şi jumătate…

Bibliografie – „Călători străini în Dobrogea sec XIX; „Povestea Farului Genovez II” – Petre Covacef – Allard, “Souvenires DOrient”; „Analele Dobrogei 1920-1938”, cernavoda_wordpress.com; Allard – Entre Mer Noir et Danube – Dobrogea

 Sursă foto – Camille Allard – gravură Kustendge, 1855

Constanţa – poarta de salvare pentru mii de evrei, în timpul Holocaustului

Aliată a Germaniei Naziste până în anul 1944, România a fost forţată să accepte legile antisemite şi rasiale ale celui de al Treilea Reich. Ca şi evreii din Ardealul Hortist, mii dintre fiii şi fiicele neamului lui David (mai ales cei din Moldova şi Bucovina) au fost exterminaţi sau deportaţi. În Dobrogea, legea a fost aceeaşi, dar aici, pe tărâmul bune-înţelegeri între zeci de etnii de diverse religii, ura de rasă nu avea nicidecum aceeaşi intensitate. Porturile Mării Negre au fost porţile deschise prin care mii de evrei au reuşit să plece spre Palestina, în perioada 1940-1944, ascunşi în diverse nave comerciale. Cercetările efectuate în ultima jumătate de secol au relevat faptul că grupuri mari de evrei au reuşit să se îmbarce (ajutaţi de localnici) pe vase din porturile Constanţa, Sulina, Tulcea şi Brăila. Călătorii clandestini erau cetăţeni din România dar şi mulţi veniţi din Polonia sau din state din Vest. În patru ani, nu mai puţin de 4846 de evrei au reuşit să fugă în Palestina la bordul unor nave plecate din Portul Constanţa. Nouă nave mari au fost folosite pentru aceste operaţiuni şi anume Darie II, Maritza, Milka, Struma, Kaşbek, Belasitza, Bulbul, Morina şi Mekfure), unele dintre aceste vase făcând chiar şi mai multe transporturi. De asemenea, alte 15 vase de dimensiuni mai mici au fost folosite în acelaşi gen de transport a emigranţilor ilegali evrei. Mulţi dintre evreii dobrogeni au reuşit să fugă în acest mod. Cei care nu au putut au fost obligaţi să lucreze în folosul comunităţii, majoritatea fiind internaţi în cele trei lagăre de muncă amplasate în localităţile Osmancea, Mereni sau Ciobăniţa. Însuşi rabinul Joseph H. Schehtter, şeful comunităţii evreieşti din Constanţa şi cavaler al Coroanei României a fost internat într-un astfel de lagăr de muncă (cel de la Osmancea), la peste 70 de ani. Suferinţe mari pentru evrei: pierderea locurilor de muncă, interogatorii chinuitoare la poliţie, transport în vagoane de vită, internări în lagăre de muncă în regim de cazarmă militară, activităţi înjositoare… Cu toate acestea, regimul era în Dobrogea mult mai blând decât în multe locuri. În 1945, după ce România a întors armele împotriva Germaniei Hitleriste, evreii din Dobrogea au făcut o descoperire macabră. Mulţi dintre constănţeni primiseră în timpul războiului săpun din Germania cu inscripţia RIF – Reinstes Iudenfett. Era săpun făcut din resturile evreilor gazaţi în lagărele de exterminare din Polonia şi Germania. Toate aceste săpunuri găsite în Constanţa au fost adunate şi depozitate într-un “sicriu special”, înhumat ulterior în Cimitirul Evreisc din Constanţa…

 Bibliografie – Florin C. Stan – Analele Dobrogei, Serie Nouă, Dalia Ofer – Escaping the Holocaust

 Sursă foto – constantablog.net (foto by alex) – detaliu sinagogă Constanţa

Premiu de excelenţă pentru Constanţa la Festivalul Internaţional de Film Etnografic Zlatna 2014 – “Ulpia” – premiat de Institutul Cultural Român

În urmă cu şase ani, după ce realizase în prealabil 16 filme documentare despre siturile arheologice ale Dobrogei, o echipă a fostei televiziuni Constanţa TV a mers şi în Hunedoara, pentru a realiza un produs media despre impresionanta Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Rezultatul a fost un film documentar complex, de 85 de minute, în care impresionantul sit arheologic a fost prezentat în cele mai mici detalii. A cules laude în Dobrogea noastră iar apoi a fost, aparent, uitat. Acest film a supravieţuit însă şi iată că a revenit în forţă, reuşind să obţină un premiu extraordinar. “Ulpia Traiana Sarmizegetusa” a intrat anul acesta pe lista filmelor Festivalului Internaţional de Film Etnografic Zlatna 2014, ediţia a doua, o competiţie în care au luptat pentru premii peste 50 de filme din 20 de ţări. În ciuda concurenţei acerbe, Ulpia a luat Premiul de Excelenţă  acordat de Institutul Cultural Român, o înaltă instituţie a statului care are ca obiectiv promovarea culturii şi civilizaţiei româneşti, atât în ţară cât şi peste hotare. Premiul şi diploma au fost înmânate de reprezentantul ICR, consilierul Horia Barna celor doi reprezentanţi ai echipei realizatoare, Răzvan Malciu (regizor şi editor imagine) şi subsemnatului Cristian Cealera (producător-realizator). Premiul aparţine însă întregii echipe ce a contribuit la realizarea filmului: Cristian Medveghi (operator imagine), Marius Klein (voce) şi Marius Mateescu (muzică). Realizarea filmului Ulpia a fost posibilă şi graţie ajutorului acordat de Bogdan Kircorian, directorul televiziunii la acea vreme şi care a îmbrăţişat imediat, cu mare entuziasm, ideea acestui film inedit ajutând decisiv la crearea sa. Cu toţii am simţit în aceşti ani că acest  film merită o mai mare recunoaştere şi iată că un festival internaţional, cu un juriu compus din profesionişti de elită a făcut ca aceste convingeri ale noastre să nu fie doar nişte simple laude în vânt. Institutul Cultural Român va trimite filmul Ulpia la toate filialele sale din Diaspora, pentru ca toţi românii din străinătate să îl poată viziona…

Cuza Vodă în Dobrogea

Artizanul Unirii principatelor române, Alexandru Ioan Cuza a fost de două ori în Dobrogea, în timpul domniei sale de cinci ani, într-o perioadă în care tărâmul dintre Dunăre şi Mare se afla încă sub dominaţie otomană. În 1860 şi 1864, Cuza a vizitat mai multe localităţi dobrogene, înainte şi după întoarcerea de la Constantinopole, acolo unde mergea pentru a se întâlni cu sultanii otomani Abdul Medjid I, respectiv Abdul Aziz. Cele mai multe informaţii le avem însă din cea de a doua sa călătorie, din mai 1864, când se îndrepta spre Istanbul. Cu această ocazie a vizitat Medgidia, Cernavodă, Murfatlar şi Constanţa De fiecare dată, cu acordul administraţiei otomane, în aceste localităţi, Cuza a participat la ceremonii oficiale, întâlnindu-se cu oficialităţi şi mai ales cu numeroşi români dobrogeni veniţi să îl salute pe artizanul Unirii principatelor. La Cernavodă el se afla pe vasul Sofia, unde s-a întâlnit cu generalul de brigadă Sali Paşa, cel care a rămas cu el ca ataşat pe toată perioada călătoriei în Turcia. După ce a petrecut noaptea la Cernavodă, Cuza a plecat a doua zi cu un tren special la Kiustenge (Constanţa), unde a ajuns la ora 12.00 şi unde nu a stat decât câteva ore, fiind aşteptat de  vasul care urma să îl ducă la Istanbul.

Bibliografie  – Analele Dobrogei, nr.1 serie nouă, 1995

Plaja de la Vii, Delavrancea şi trenul de plăcere

Nu trecuseră decât vreo patru ani de la alipirea Dobrogei la România şi plajele litoralului începuseră deja să fie luate cu asalt de sute de persoane, în ciuda faptului că transportul de la Bucureşti la Constanţa era unul anevoios. „Turiştii de plăcere” sau “plaisir-iştii”, cum li se spunea, nu ţineau însă seama de cele două zile de drum şi veneau în bătrânul Kiustendge (Kiustenge) pentru a face băi de mare. Numărul din ce în ce mai mare de turişti şi construcţia Portului modern au obligat Primăria Constanţei să creeze un nou amplasament pentru băi. Aşa a apărut în 1883 Plaja de la Vii,  la circa 3 kilometri sud de Portul Maritim (azi – Portul Tomis). Plaja de la Vii era amplasată la baza malului abrupt al Văii Portului, undeva în apropierea actualei Gări, sau mai bine zis, în dreptul zonei cunoscute azi ca Abator (n.r. Poarta 5 Port Constanţa). I s-a spus aşa întrucât era situată într-o zonă verde de la marginea urbei, unde se aflau numeroase grădini şi plantaţii de viţă de vie. În această zonă erau doar câteva clădiri: Fabrica de Bere Gruber, Casa Beiului şi plăcintăria căpitanului Creangă (fiul lui Ion Creangă). Primăria Constanţa a construit o cale ferată care făcea legătura între oraş şi Plajă, traseul fiind făcut de un “tren de plăcere, cu viteză de promenadă”. În 1887, cu ocazia inaugurării Statuii lui Ovidiu, vine pentru câteva zile, la Constanţa şi tânărul ziarist Barbu Ştefănescu Delavrancea. Acesta profită de ocazie pentru a merge des la Plaja de la Vii. Iată ce scria Delavrancea despre această locaţie: “Azi dimineaţă am fost la băi, plage sau cum îi spun dobrogenii, la hatia mării (!). La finele scării se fac două drumuri – la stânga băile doamnelor, la dreapta, ale domnilor. Pentru ce la stânga doamnele şi nu bărbaţii? Pentru că la stânga este inima, zicea cineva. Pentru ce această despărţire, ce nu se vede pe nicăieri în străinătate? Mister oriental? Sau este oare spaima tradiţională care a rămas de la Ovidiu cu femeia goală. Căci, spun unii că Ovidiu a fost exilat la Tomis pentru că a văzut-o goală în baie pe Livia, împărăteasa Romei”. Delavrancea a fost indignat de despărţirea pe sexe a plajei. Mulţi marinari aflaţi pe navele din rada Portului nu erau însă deranjaţi de acest “detaliu”. Mai multe doamne au reclamat Primăriei că bărci de marinari se apropiau de plajă şi că mulţi mateloţi se aruncau în apă pentru a veni mai aproape de plaja doamnelor pudice, pentru a le admira formele (nu goliciunea, întrucât erau costumate până la gât). Drumul cu trenul de la Constanţa la Plaja de la Vii era  adevărată distracţie pentru turişti. În 1898, Revista Familia menţiona: “Turiştii găsesc multă plăcere de a face de două ori pe zi o plimbare cu trenul la Vii, unde sunt băile. O baie cu spesele drumului nu costă mai mult de 1 lei transportul şi 10 bani bacşişul”. Plaja de la Vii a fost principala plajă a Constanţei la sfârşit de veac XIX. A pierdut ulterior “lupta” cu nou apărutele şi mult mai accesibilele plaje din oraş, precum Duduia, Trei Papuci, Tataia şi evident, cu Plajele staţiunii Mamaia. A dispărut în cele din urmă, înghiţită de lucrările edilitare şi portuare ale unui oraş în ascensiune. Povestea sa însă a rămas…

Bibliografie – Maria Comăniţă Cica – Poveştile Mamaiei, Analele Dobrogei serie veche 1920-1937

Foto -skycrapercity.com, asociatiaprofesorilor.ro / Plaja La Vii – prelucrare după o carte poştală din 1895

Eminescu şi Marea Neagră

Nu vom vorbi acum despre poeziile în care Luceafărul a evocat apele bătrânului Pont Euxin. Vom rememora doar crâmpeie din impresiile sale, luate la faţa locului, în timpul singurei sale şederi la Constanţa. La numai patru ani de la terminarea Războiului de Inedependenţă şi de la alipirea Dobrogei la România, în iunie 1882, Mihai Eminescu vine la Constanţa pentru zece zile, “să facă băi de mare”, aşa cum îi recomandase medicul, pentru a-şi trata sănătatea sa din ce în ce mai precară. Despre Dobrogea scrisese înainte, însă fără să o vadă vreodată dar şi-o imaginase (şi avusese dreptate) asemenea unui “Orient în miniatură, cu tot amestecul său de popoare”. După o călătorie obositoare de aproape două zile, ajunge şi se cazează la Hotel DAngleterre (astăzi pe acest loc – actualul Intim) iar pe 16 iunie îi scria iubitei sale Veronica Micle: “O să mă întrebi ce efect mi-a făcut marea pe care o văz pentru întâia oară? Efectul unei nemărginiri pururi mişcate… n-am văzut-o în toate feţele ei, căci e schimbăcioasă la coloare şi în mişcări, de unde unii autori o şi compară cu femeea… când luna e deasupra apei ea aruncă un plein de lucire slabă care pluteşte pe o parte… Restul rămâne în întuneric şi noaptea, marea îşi merită numele ei de Neagră… Sunt într-o mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra mării pe care aş vrea să plutesc cu tine”. Eminescu s-a îndrăgostit de Marea Neagră şi a evocat-o mereu în poeziile scrise. Din păcate, nu a mai revenit niciodată la ţărmul ei, trecând în nefiinţă şapte ani mai târziu. Însă cine ştie, poate că Luceafărul veghează acum, de undeva de sus, apele întunecate ale Pontului care i-a fermecat sufletul…

Sursă bibliografie – “Mihai Eminescu – băi de mare la Constanţa – Cartea Dunării”, Editura Sapiens, Brăila 1997

sursă foto – wikipedia.org (Mihai Eminescu la maturitate)

Comoara de la Kiustenge, trădătorul ghiaur și Soliman Magnificul

O legendă aproape uitată a milenarei noastre Constanța ne întoarce în timp cu aproape jumătate de mileniu, pe vremea când bătrâna cetate a Tomisului se afla deja sub stăpânirea Înaltei Porți. În anul 1583 un călugăr italian pe nume Giulio Mancinelli a ajuns în Portul Kiustenge, „pe vremuri, un frumos oraș vechi, care acum este un cătun amărât, după ce adeseori a fost atacat, ruinat și ars”. Mancinelli stă doar câteva ore la Kiustenge, timp în care află despre povestea unei comori uriașe, descoperită aici cu ceva timp în urmă. Călugărul află că un turc bogat din zonă găsise bogății nemăsurate, după ce săpase „sub lespezile mari și frumoase de marmură” ale vechii cetăți antice. Povestea lui Mancinelli nu este o invenție, ea fiind confirmată aproximativ șapte decenii mai târziu de către călătorul turc Evlya Celebi, cel pe care drumurile îl aduc la Kiustenge. Informațiile lui Celebi legate de Marea Comoară sunt însă mult mai bogate. El povestește: „Sultanul Baiazid I (poreclit Ildirim – Fulgerul,1389-1402) a întâmpinat mari dificultăți la cucerirea orașului și după victorie a dărâmat-o și a pus ca pietrele vechi ale cetății să fie aruncate în mare. Și acum se văd pe un mal ruinele zidurilor dărâmate. Câțiva locuitorii creștini de seamă ai orașului au fugit atunci în cetatea Caffa. dar înainte de asta au îngropat șapte chiupuri de aur și alte giuvaeruri în pragul cetății de la liman.”Acestor creștini de seamă li s-a pierdut urma, căci nu au mai venit niciodată după averile lor. Așadar, vorbim despre o comoară uriașă, de care pomenesc și alți scriitori medievali, în afara lui Mancinelli și Celebi. Ea nu a stat însă ascunsă decât aproape un veac, fiind în cele din urmă găsită. Legenda spune că tezaurul a fost dezgropat, după o trădare a unui locuitor al vechiului Tomis. Acesta era fostul comandant „ghiaur” (necredincios) al Constanței, care după predarea cetății a trecut la religia musulmană. Fostul creștin cunoștea legenda comorii și i-a povestit-o sultanului Soliman (Suleyman) I Magnificul (1494 – 1566). Acesta l-a trimis pe ghiaur înapoi la Kiustenge, însoțit de 300 de militari. Aceștia au răscolit mare parte dintre ruinele cetății și au găsit în cele din urmă marele tezaur. Potrivit lui Celebi, această comoară era una cu adevărat uriașă: „ în afara celor șapte chiupuri cu bani de aur și argint au mai scos și multe mii de arme și pietre scumpe, rubine, safire și diamante, însă socoteala lor o știe numai Allah”.  Cea mai mare parte din bogăție a fost predată sultanului Soliman, care, cu acești bani a clădit la Istanbul două geamii, Șehzade și Suleimanie. O mică parte a fost folosită pentru refacerea cetății Kiustenge. Ghiaurul trădător a ieșit și el foarte bogat din poveste. Nu se știe cât din tezaur a ajuns pe mâna sa, dar el a devenit cel mai mare bogat locuitor al orașului, cumpărând pământ mult și clădiri. El era de altfel, acel „turc bogat”, despre care Mancinelli auzise povestindu-se, atunci când a poposit la Kiustenge. Ce s-a întâmplat apoi, se știe însă bine: averea ghiarului s-a risipit în timp, orașul a fost distrus de mai multe ori, a trecut în lumea celor drepți și sultanul Soliman Magnificul, dar acele ruine răvășite ale anticului Tomis au supraviețuit, pentru a ne spune nouă astăzi povești de demult. Iar de pe urma Comorii a rămas doar legenda…

Surse bibliografie (adaptare) – Petre Covacef – „Portul Constanța, Portul lui Saligny”, Evlya Celebi – „Cartea Călătoriilor”; „Călători străini în țările române (sec.XVI – XVII)”
sursă foto – wikimedia.org

Translate »